Jazz Office

Nae Ionescu (born June 16, 1890)
DE CE SUFERĂ IUDA? (fragment)
Suferi pentru cã esti evreu. Ai înceta sã fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; si nu ai putea scãpa de suferintã decât încetând a mai fi evreu. Este, desigur, o apãsãtoare fatalitate. Dar tocmai de aceea nu e nimic de fãcut: Iuda va agoniza pânã la sfârsitul veacului. Revoltã? Nu e bunã la nimic. Nu slujeste la nimic. În acelasi fel în care nimeni nu poate sãri peste umbra lui, evreul nu-si poate depãsi suferinta decât… nemaifiind evreu. Situatie cu atât mai tragicã cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este! Iosef Hechter, tu esti bolnav. Esti substantialmente bolnav pentru cã nu poti decât sã suferi si pentru cã suferinta ta e înfundatã. Toatã lumea suferã, Iosef Hechter. Suferim si noi, crestinii. Dar pentru noi existã o iesire, pentru cã noi ne putem mântui. Stiu, tu nãdãjduiesti; nãdãjduiesti cã va veni odatã cel asteptat, Mesia pe cal alb, si atunci vei stãpâni pãmântul. Nãdãjduiesti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ti mai rãmâne. Eu însã nu pot face nimic pentru tine. Eu stiu cã Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter, si tu nu L-ai cunoscut. Atâta ti se cerea în schimbul tuturor bunãtãtilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: sã veghezi. Iar tu nu ai vegheat. Sau nu ai vãzut, pentru cã orgoliul ti-a pus solzi pe ochi. Iosef Hechter, tu nu simti cã te cuprinde frigul si întunericul? (Prefață la cartea „De doua mii de ani” de Mihail Sebastian)

A. E. Baconsky (born June 16, 1925)
AUTOPORTRET
Am semănat cu pădurea, cu moara de vânt, cu tăcutele,
negrele, necunoscutele cruci de la margini de drumuri,
cu umbrele cailor noaptea pe-nalte coline moldave
am semănat - şi cu chipul ciudaţilor zei
îngropaţi în nisip lângă mare. Cât e de-atunci?
Trebuie sa fi trecut multe ploi, multe viscole, trebuie
sa fi pierit multe ziduri şi oşti, să fi căzut multe lanţuri,
să fi ars, să se fi risipit, să se fi dus dracului multe imperii
ca să-ncep a semăna în sfârşit cu mine.

BLOOMSDAY (16 June)
Profesorul Bloom este un exemplar desăvîrşit de noul-bărbat femeiesc. Natura sa morală este simplă şi amabilă. Mulţi l-au considerat un om demn, o persoană simpatică. Luat în întregul său este un tip mai curînd straniu, sfios deşi nu deficient mintal în sensul medical al cuvîntului. A scris o scrisoare într-adevăr frumoasă, un poem în sine, către misionarul principal al Societăţii pentru protecţia preoţilor reformaţi care clarifică total lucrurile. Este, practic, abstinent total, şi pot afirma că doarme pe o rogojină de paie şi se hrăneşte cu hrana cea mai spartană, mazăre rece, uscată, cumpărată de la băcănie. Vara şi iarna poartă o cămaşă de păr şi se biciuie în fiecare sîmbată. A fost, după cîte înţeleg, într-o vreme un delincvent de prima categorie în casa de corecţie din Glencree. Un alt raport indică faptul că a fost copil foarte postum. Fac apel la clemenţă în numele cuvîntului cei mai sacru pe care organele noastre vocale au fost vreodată chemate să-i pronunţe. Este pe cale să nască un copil. (Emoţie şi compasiune generală. Femeile leşină. Un american bogat deschide pe stradă o listă de subscripţie pentru Bloom. Monezi de aur şi argint, cecuri, bancnote, bijuterii, bonuri de trezorerie, poliţe scadenţe, recunoaşteri de datorii, verighete, lanţuri de ceas, medalioane, coliere si brăţări se strîng cu repeziciune.)
BLOOM : O, aşa de mult aş vrea să fiu mamă.
D-NA THORNTON (în halat de doică) : Ţine-mă strins în braţe, dragul meu. Trece şi asta. Strîns, dragul meu. (Bloom o îmbrăţişează strîns şi naşte opt copii galbeni, şi albi de s*x masculin. Ei apar pe o scară cu covor roşu împodobit cu plante costisitoare. Toţi sînt foarte frumoşi, voinici, cu feţe din metal preţios, bine făcuţi, respectabili îmbrăcaţi şi bine crescuţi, vorbind fluent cinci limbi moderne şi manifestînd interes în diferite domenii ale ştiinţelor şi artelor). (ULISE – J. Joyce/ trad. M. Ivănescu)

Mihai Eminescu (died June 15, 1889)
AVATARII FARAONULUI TLÀ (fragment)
Deschise o ușă mare și intră într-o sală a cărei podea era o unică oglindă de aur... sală fără acoperământ... deasupra, cerul cu toate oceanele de stele... în oglindă, cerul cu toate oceanele de stele... I se părea că e un greier amărât suspendat în nemărginire...
— Isis, strigă el, spre oglindă... Isis, apari! Tabla se-nnegri și deasupra-i apărură scrisori albe... chipuri de oameni și animale... Palatul întreg se cutremură lin.
— A sosit ora morții mele... zise regele, ca și când ar fi vorbit cu el singur... aștept să-mi spui adevărul... Nu-mi zugrăvi chipuri trecătoare... care să mă facă a crede că suntem numai pulbere...
Un râs clocoti pin toată sala...
— Ce râzi, zise regele întunecos... mie nu mi-e a râde, demone... voi adevăr, nu batjocură...
— Pulbere? răspunse un glas din oglindă cu o rece și cruntă expresie de ironie... pulbere?... te-nșeli... ce ești tu, rege Tlà? Un nume ești... o umbră! Ce numești tu pulbere? Pulberea e ceea ce există întotdeuna... tu nu ești decât o formă prin care pulberea trece... Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tlà este atom cu atom altceva decât ceea ce azi se numește tot cu același nume...
— Chipul tău, Isis... Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare roșu... de acest cerc erau aninate ființe ca o scară... Jos, minerale în care plantele își duceau rădăcinile... animalele își duceau rădăcinile în plante, omul în animale; minerale în om, plante în minerale, animale în plante, omul în animale, și pin toate aceste forme tremura cercul roșu și făcea să joace formele negre pe firul ei roșu...
— Am înțeles... Oglinda se auri... și cerul se adânci în infinitul ei... Regele se văzu iar... o clipă suspendată...
— O, Rodope! Rodope, murmură el trist. Ce am numit eu Rodope ?... o umbră.
Regele ieși și trânti ușa după sine... Oglinda singură se-ncreți ca suprafața unui lac... glasuri se certau în fundul ei ca sfada valurilor... Chicot și plâns... țiuit, urlet... suspin și un glas mare începu să râdă pin tot haosul de glasuri mici...
— O, inamicul meu cel mare... spunea un glas ce umbla prin sală... Piramide și temple, orașe și grădini suspendate puneți contra pasurilor mele... Râd de voi, regi ai pământului, râd de voi... Ce căutați a prinde eternitatea în niște coji de piatră, care pentru mine sunt coji de alună... În mine, în pieire și renaștere este eternitatea... Voi... o umbră ce mi-a plăcut a zugrăvi în aer... voi vreți să mă prindeți pe mine... Nebuni!
Apoi se limpezi oglinda și eternitatea din cer se uită în ea însăși... și se miră de frumusețea ei.

38.media.tumblr.com

Jorge Luis Borges (died June 14, 1986)
CARTEA DE NISIP
Linia cuprinde un număr infinit de puncte; planul, un numar infinit de linii; volumul un număr infinit de planuri; hipervolumul un număr infinit de volume ... Nu, hotărît lucru, nu acesta − more geometrico − este cel mai fericit mod de a-mi incepe relatarea. A afirma veracitatea faptelor narate a ajuns să reprezinte, astăzi, convenţia oricărei povestiri fantastice; prezenta relatare este, însă, pe de-a întregul veridică. Locuiesc singur, la etajul al patrulea al unei clădiri de pe strada Belgrano. Cu vreo cîteva luni în urmă, într-o seară, am auzit un ciocănit în uşă. Am deschis şi m-am trezit în faţa unui necunoscut. Era un ins înalt, cu trăsături incerte. Sau poate miopia mea le-a văzut astfel. Întreaga lui înfăţişare dovedea o sărăcie plină de cuviinţă. Era îmbrăcat în cenuşiu şi avea în mînă o valiză cenuşie. Am înţeles îndată că-i străin. La început l-am socotit bătrîn; mi-am dat seama apoi că mă înşelase puţinul lui păr blond, aproape alb, de tip scandinav. În cursul convorbirii noastre, care a durat mai puţin de o oră, aveam să aflu că este din Orcade. L-am invitat să ia loc. O vreme, necunoscutul a păstrat tăcere. Era învăluit de melancolie, întocmai cm sunt eu acum.
− Am biblii de vînzare, se hotărî în sfîrşit. Nu lipsit de pedanterie îi răspunsei:
− În casa aceasta se găsesc mai multe biblii englezeşti, printre care şi cea dintîi, a lui John Wiclif. O am şi pe cea a lui Ciprian de Valera, şi pe a lui Luther, care sub aspect literar e cea mai neinteresantă dintre toate, şi am chiar şi un exemplar latin al Vulgatei. După cm vedeţi, nu de biblii duc lipsă. După o nouă tăcere continuă: − Nu vînd doar biblii. O să vă arăt o carte sacră despre care socot că ar putea să vă intereseze. Am dobîndit-o într-o mahala a Bikanirului. Deschise valiza şi puse cartea pe masă. Era un volum "in octavo", legat în pînză. Trecuse, cu siguranţă, printr-o mulţime de mîini. Am cercetat-o; m-a surprins greutatea ei, cu totul neobişnuită. Pe cotor stătea scris "Holy Writ", iar dedesubt Bombay.
− Trebuie să fie din secolul al nouăsprezecelea, am remarcat.
− Nu ştiu. N-am ştiut niciodată, a fost răspunsul. Am deschis-o la întîmplare. Caracterele îmi erau străine. Paginile, care mi-au părut uzate şi venind dintr-o modestă imprimerie, erau tipărite pe două coloane, asemeni celor ale unei biblii. Textul era destul de strîns şi orînduit în versete. În colţul de sus al paginilor erau cifre arabe. Mi-a atras atenţia faptul că pagina pară din stînga avea numărul (să spunem) 40.154, iar cea impară aflată în dreapta ei, 999. Am întors fila; numărul de pe verso avea opt cifre. Era însoţit de o mică ilustraţie, aşa cm se obişnuieşte în dicţionare: o ancoră desenată în peniţă, ca de mîna stîngace a unui copil. În clipa aceea, necunoscutul spuse:
− Priviţi-o bine. N-o s-o mai vedeţi niciodată. În afirmaţie era o ameninţare, nu însă şi în glasul care o rostise. Am reperat bine locul şi am închis volumul. Peste o clipă l-am deschis din nou. Am căutat zadarnic imaginea ancorei, întorcînd filă după filă. Ca să-mi ascund descumpănirea am spus:
− E vorba despre o versiune a Scripturii într-unul din graiurie industane, nu-i aşa? − Nu, replică el. Apoi coborî glasul ca pentru a-mi încredinţa o taină:
− Am obţinut-o într-un sat din cîmpie, în schimbul cîtorva rupii şi al Bibliei. Stăpînul ei nu ştia să citească. Presupun că socotea Cartea Cărţilor drept un fel de amuletă. Era din casta cea mai joasă; oamenii nu puteau să-i calce umbra fără să fie pîngăriţi. Mi-a spus că tomul lui se cheamă Cartea de Nisip, pentru că nici cartea, nici nisipul n-au început şi nici sfîrşit. M-a îndemnat să caut prima filă. Mi-am proptit mîna stîngă pe copertă şi am deschis volumul dintr-o dată, cu degetul mare aproape lipit de arătător. A fost zadarnic: între mînă şi copertă se interpuneau de fiecare dată alte file. Părea că izvorăsc din carte.
− Acuma căutaţi sfîrşitul. Am eşuat din nou; abia am izbutit să îngaim, cu un glas pe care nu-l recunoşteam:
− Este cu neputinţă. În şoaptă, ca şi mai înainte, vînzătorul de biblii răspunse:
− Cu neputinţă, însă totuşi este. Numărul de pagini ale acestei cărţi este de-a dreptul infinit. Nici una nu e cea dintîi; nici una cea din urmă. Nu ştiu de ce sunt numerotate în modul acesta arbitrar. Poate pentru a da de înţeles că termenii unei serii infinite admit orice număr. Apoi, ca şi cm ar fi gîndit cu voce tare:
− Dacă spaţiul este infinit, ne aflăm în oricare punct al spaţiului. Dacă timpul este infinit, ne aflăm în oricare punct al timpului. Consideraţiile lui mă iritau. L-am întrebat:
− Sunteţi religios, desigur?
− Da, presbiterian. Conştiinţa mea este curată. Sunt convins că nu l-am înşelat pe indigen dîndu-i Cuvîntul Domnului în schimbul cărţii lui diavoleşti. L-am asigurat că n-are ce să-şi reproşeze şi l-am întrebat dacă se află în trecere prin locurile acestea. Mi-a răspuns că peste cîteva zile are de gînd să se întoarcă în patrie. Atunci am aflat că este scoţian din insulele Orcade. I-am spus că şi eu îndrăgesc Scoţia, datorită iubirii ce i-au purtat-o Stevenson şi Hume.
− Şi Robbie Burns, m-a corectat. În timp ce discutam, eu continuam să explorez cartea infinită. Cu prefăcută indiferenţă, l-am întrebat:
− Aveţi intenţia să oferiţi acest curios exemplar Muzeului Britanic?
− Nu. Dumneavoastră vi-l ofer, mi-a replicat, precizîndu-mi o sumă ridicată. I-am răspuns, cu deplină sinceritate, că suma îmi este inaccesibilă, însă am rămas pe gînduri. După cîteva clipe, îmi făurisem planul.
− Vă propun un troc, i-am spus. Aţi obţinut acest volum în schimbul cîtorva rupii, şi al Sfintei Scripturi; eu vă ofer valoarea pensiei mele lunare, pe care tocmai am primit-o, şi Biblia lui Wiclif în caractere gotice. Am moştenit-o de la părinţii mei. − A black letter Wiclif! Şopti el. M-am dus în dormitorul meu şi i-am adus banii şi cartea. A întors paginile şi a cercetat coperta cu fervoare de bibliofil.
− Mă învoiesc, îmi spuse. M-a mirat faptul că nu se tocmeşte. Abia după aceea aveam să pricep că venise la mine cu hotărîrea fermă de a vinde cartea. A luat bancnotele fără să le mai numere. Am vorbit despre India, despre Orcade, despre acei jarls norvegieni care le-au stăpînit. Se înnoptase de-a binelea cînd vizitatorul meu a plecat. Nu l-am mai revăzut de atunci iar numele nu i-l cunosc. M-am gîndit să aşez Cartea de Nisip în golul pe care îl lăsase Biblia lui Wiclif, dar în cele din urmă am optat pentru a o ascunde în spatele unor volume desperechiate al celor "O mie şi Una de Nopţi". M-am culcat, dar n-am putut să dorm. Pe la trei sau patru dimineaţa am aprins lumina. Am căutat imposibila carte şi am început s-o răsfoiesc. Pe una dintre file am văzut gravată o mască. În colţ era o cifră, nu mai ştiu care anume, ridicată la puterea a noua. N-am arătat comoara nimănui. Fericirii de a o poseda i s-au adăugat teama că mi-ar putea fi furată, iar apoi îndoiala că n-ar fi cu adevărat infinită. Aceste două nelinişti mi-au agravat vechea mizantropie. Îmi mai rămăseseră cîţiva prieteni; am încetat să-i frecventez. Prizonier al Cărţii, aproape nu mai ieşeam din casă. Am examinat cu o lupă coperţile şi cotorul uzat, înlăturînd posibilitatea vreunei şarlatanii. Am constatat că micile imagini apăreau la o distanţă de două mii de pagini. Le-am notat, în ordine alfabetică, într-un carnet, pe care l-am umplut foarte curînd. Nu s-au repetat niciodată. Noaptea, în puţinele răgazuri pe care mi le îngăduia nesomnul, visam cartea. Vara era pe sfîrşite şi am înţeles că tomul este de-a dreptul monstruos. Zadarnic mi-am tot spus că nu mai puţin monstruos sunt eu, care-l percep cu ochii proprii şi îl mîngîi cu zece degete omeneşti. Am simţit că e un obiect de coşmar, un lucru nefiresc ce infestează şi perverteşte realitatea. M-am gîndit la flăcări, dar m-am temut că arderea unei cărţi infinite ar fi şi ea, deopotrivă, infinită şi ar îneca în fum planeta întreagă. Citisem undeva − mi-am amintit − că cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea. Înainte de a mă fi pensionat lucram la Biblioteca Naţională, care conservă nouă sute de mii de cărţi; ştiu că, în dreapta coridorului, o scară răsucită se afundă într-un subsol unde se află periodice şi hărţi. Pîndind o clipă de neatenţie a mînuitorilor, am furişat Cartea de Nisip pe unul dintre umedele rafturi. Am încercat să nu reţin la ce înălţime şi nici la ce distanţă în raport cu uşa. Simt o anume uşurare, dar nu mai vreau nici măcar să trec pe strada Mexico.

(trad. Cristina Hăulică)

Max Weber (died June 14, 1920)
ETICA PROTESTANTĂ SI SPIRITUL CAPITALISMULUI (fragment)
Ţineti minte ca timpul înseamna bani. Cel care poate câstiga zece silingi pe zi prin munca lui si pleaca în calatorie sau trândaveste jumatate din ziua respectiva, desi nu cheltuieste decât sase pence pentru distractia sau trândavia sa, nu ar trebui sa socoteasca suma aceea drept singura sa cheltuiala; în realitate, a cheltuit, sau mai degraba a irosit în afara de asta cinci silingi. Ţineti minte, creditul înseamna bani. Daca un om îsi lasa banii în mâinile mele d**a ce s-a încheiat termenul, îmi da mie dobânda, sau atât cât pot face cu ei în timpul acela. Se ajunge la o suma considerabila atunci când cineva are un credit mare si solid si se foloseste bine de el. Ţineti minte, banii au o natura prolifica, generatoare. Banii pot da nastere altor bani, iar progeniturile lor pot zamisli înca si mai multi, si asa mai departe. Cinci silingi folositi bine dau sase, folositi iarasi dau sapte si trei pence, si tot asa, pâna când devin o suta de lire. Cu cât sunt mai multi, cu atât mai mult produc de fiecare data, astfel ca profiturile sporesc mai mult si mai repede.
Cel care ucide o scroafa de prasila îi ucide toate progeniturile pâna la a mia generatie. Cel care ucide o coroana, distruge tot ce ar fi putut produce, chiar zeci si zeci de lire. Ţineti minte zicala aceasta, “Bunul platnic e stapân peste punga altuia”. Cel despre care se stie ca plateste cu punctualitate, exact atunci când a fagaduit s-o faca, poate oricând, cu orice prilej, sa adune toti banii de care se pot lipsi prietenii lui. Faptul acesta e uneori de mare folos. D**a harnicie si cumpatare, nimic nu contribuie mai mult la educarea unui tânar pentru viata în lume decât punctualitatea si corectitudinea în toate afacerile sale; de aceea, nu pastrati niciodata bani împrumutati nici macar o ora d**a timpul fagaduit, altfel dezamagirea va fereca punga prietenului vostru pentru totdeauna. Trebuie tinut cont si de cele mai neînsemnate actiuni care afecteaza creditul cuiva. Sunetul ciocanului tau la cinci dimineata, sau la opt seara, auzit de un creditor, îl face îngaduitor înca sase luni; dar daca te vede la masa de biliard sau îti aude glasul la o taverna, când ar trebui sa fii la lucru, îti va cere banii a doua zi, pe toti, înainte ca tu sa-i poti da. In plus, corectitudinea arata ca esti atent cu ceea ce posezi; te face sa pari un om pe cât de cinstit, pe atât de grijuliu, iar aceasta îti sporeste înca si mai mult creditul. Fereste-te sa crezi ca tot ce posezi e al tau, si fereste-te sa traiesti calauzindu-te d**a gândul acesta. E o greseala în care cad multi oameni care au credit. Pentru a o împiedica, tine câtava vreme o socoteala precisa a cheltuielilor si veniturilor tale. Daca faci efortul de a înscrie mai întâi maruntisurile, vei obtine acest rezultat bun: vei descoperi cm cheltuielile neînsemnate, minunat de mici, ajung la sume mari; si-ti vei da seama cm ai fi putut face si cm ai putea economisi pe viitor fara a avea parte de vreun neajuns important.


(trad. Alexandru Diaconovici)

gif-finder.com