Psiholog Raluca Butnaru

Stephan Konrad Niederwieser, formator NARM, despre povara rușinii, reconectarea cu corpul, emoțiile și sinele autentic.

🌞 Îl puteți întâlni sâmbătă, la Carturesti Verona, începând cu ora 17:00.

Guerrilla de Dimineață | cu Dobro, Gilda și Nic Astăzi, în Guerrilla De Dimineață cu Dobro, Gilda și cu Nic , stăm ...

Traumă, rușine, disociere

”Trauma din copilărie cuprinde o gamă largă de experiențe adverse, inclusiv diverse forme de abuz și neglijare, care reflectă eșecuri semnificative în îngrijire.

Abuzul asupra copilului se referă la acte de comitere - acțiuni deliberate care cauzează daune - în timp ce neglijarea copilului implică acte de omisiune sau eșecul de a oferi îngrijirea și protecția necesare (McCoy & Keen, 2022 ).

Experiențele traumatice din copilărie pot include abuz emoțional, fizic și sexual, precum și neglijare emoțională și fizică. Cercetările privind impactul traumei evidențiază efecte profunde asupra percepției corporale și de sine, reglării afective și funcționării relaționale. Impactul central reprezintă încălcarea încrederii și siguranței pe care o implică adesea trauma.

Atunci când îngrijitorii, care ar trebui să ofere protecție și validare, provoacă răul sau nu reușesc să satisfacă nevoile emoționale de bază, copiii pot internaliza aceste experiențe ca dovezi ale deficiențelor personale.

Această internalizare cultivă un sentiment omniprezent de rușine, înrădăcinat în convingerea că persoana este fundamental imperfectă, nedemnă sau/și neiubită.

Rușinea este o emoție profund înrădăcinată, conștientă de sine, care apare din percepția unui eșec în îndeplinirea standardelor sociale sau personale, ducând adesea la sentimente de lipsă de demnitate și dispreț de sine. Spre deosebire de vinovăție, care se referă la acțiuni specifice, rușinea implică o evaluare negativă globală a sinelui.

Rușinea este modelată de experiențele relaționale timpurii și servește de obicei ca un mecanism de reglare a apartenenței sociale. În condiții optime de dezvoltare, ea joacă un rol adaptiv prin consolidarea legăturilor interpersonale și ghidarea comportamentului moral.

În contextul traumei din copilărie, rușinea devine adesea maladaptativă. Persoanele cu antecedente de traume din copilărie pot experimenta sentimente neprocesate de rușine, care implică un sentiment omniprezent de inferioritate și lipsă de demnitate. În astfel de circumstanțe, rușinea nu mai reglează comportamentul social în mod constructiv, ci, dimpotrivă, favorizează autocritica cronică, retragerea socială și, în unele cazuri, funcționarea patologică a personalității.

Tendința de a ne rușina este una dintre consecințele problematice ale abuzului și neglijării copiilor.

APA (2022) clasifică tulburările disociative ca fiind afecțiuni caracterizate printr-o perturbare a integrării diferitelor domenii ale funcționării psihologice, inclusiv conștiința, memoria, identitatea, emoția, percepția, reprezentarea corpului, controlul motor și comportamentul.

Din perspectivă psihodinamică, aceste tulburări sunt înțelese ca rezultatul unor procese disociative persistente.

Disocierea este conceptualizată ca un mecanism psihologic comun care permite indivizilor să facă față experiențelor stresante prin separarea emoțiilor, senzațiilor sau amintirilor de conștientizare. Deși acest mecanism poate avea o funcție adaptivă în confruntarea cu stresul acut (de exemplu, un sentiment temporar de deconectare de sine sau de mediu în timpul evenimentelor amenințătoare), disocierea cronică, în special la supraviețuitorii traumelor din copilărie, poate perturba integrarea experiențelor de sine. Acest lucru poate duce la fragmentarea identității și la dificultăți în reglarea emoțiilor.

În aceste cazuri, disocierea reprezintă o încercare de a păstra un sentiment de siguranță emoțională și autocoerență prin compartimentarea experiențelor care sunt prea dureroase pentru a fi procesate conștient.

Când este înrădăcinată în trauma atașamentului, această formă de disociere patologică apare de obicei ca un răspuns defensiv la o dinamică relațională paradoxală în care îngrijitorul, care ar trebui să funcționeze ca o sursă de siguranță, este simultan sursa fricii. Aceasta creează o stare de dezorganizare relațională, forțând copilul într-un conflict psihologic. Pentru a face față acestuia, procesele disociative pot activa o formă de divizare psihologică, prin care aspectele dureroase ale sinelui, experiențele și relațiile sunt sechestrate în stări mentale segregate.

Deși acest mecanism poate oferi protecție temporară împotriva suferinței acute, el duce adesea la perturbări pe termen lung în coeziunea identității și reglarea emoțiilor.”

https://www.mdpi.com/2254-9625/15/8/151


Sursa imaginii: pinterest.com