Within with Ines

Astăzi despre feedback.

În această perioadă, este în plină desfășurare programul de mentorat în Compassionate Inquiry, care îi pregătește pe terapeuți să devină practicieni CI (facem aici o mică de tot paranteză, în care eu îmi exprim frustrarea, furia și tristețea la adresa ideilor de genul „CI-ul produce terapeuți pe bandă rulantă”, fără să înțeleagă cât de multă muncă este în viața unor oameni care ajung, până la urmă, să se certifice și apoi să se re-certifice, odată la doi ani).

În calitate de mentor, am responsabilitatea de a revizui înregistrări și a oferi feedback pe sesiunile de CI, cu scopul de a-i ajuta pe oamenii din programul de mentorat să-și rafineze calitățile, să-și exploreze subpersonalitățile și, în cele din urmă, să fie o oglindă cât mai curată pentru clienții lor.

Cu această ocazie, pot să reflectez mai bine la procesului oferirii de feedback și la felul în care el se simte în mine, dar și cm ajunge în partea cealaltă.

- În primul rând, suntem un popor care prin „feedback” înțelege critică, punere la zid, scoatere în evidență a ceea ce este rău, dar ambalat sub denumirea de „constructiv”. Acest fel de feedback provine din copilăriile noastre, unde am fost traumatizați de tot felul de îngrijitori, educatori, învățători, profesori și am fost nevoiți să-l internalizăm și să-l normalizăm atât de tare, încât am ajuns adulți (aproape) trecuți de prima tinerețe, care încă mai cred că este „spre binele lor”;

- În al doilea rând, și vestea bună (sau proastă), este că nu suntem singurul popor așa. Prima oară când am oferit feedback a fost către o participantă din Franța, care a plâns și mi-a spus că bunătatea mea este copleșitoare și că nu i s-a mai întâmplat niciodată să plece dintr-o sesiune de feedback entuziasmată și fără să fie în freeze;

- Am în mine un părinte critic, care are impresia că, dacă nu este răutăcios, sarcastic și eventual să facă și silent treatment, omul din partea cealaltă nu va înțelege cât de nasoală este situația și nu va schimba nimic. Acest părinte cumva se dizolvă atunci când iau contact cu mentee-ul, dar apare după ce am terminat sesiunea și mă întreabă „Hmmm, dar ești tu sigură că, dacă ai fost de treabă, omul ăsta chiar a înțeles ceva?”;

- Pentru mine, nu funcționează tehnica sandvich-ului. Dacă începi cu ridicarea în slăvi, intru în freeze automat. De aceea, nu o folosesc nici eu cu oamenii cu care lucrez, ci le spun, în ordine cronologică, ce am observat, fie că este pozitiv, fie că este constructiv, fie că este vorba despre alte posibilități. Mi-a luat ceva timp să găsesc o cale autentică de a lucra ca mentor și aceasta mi se potrivește cel mai bine. Dacă eu sunt autentică, observ că în partea cealaltă mesajul ajunge firesc și este luat ca atare;

- La fel ca și în lucrul cu clienții, atunci când am omul în fața mea, automat văd lumina din el și posibilitatea. Chiar dacă poate am văzut o înregistrare în care multe lucruri ar fi putut să meargă mai bine sau mai în aliniere cu CI-ul, faptul că pot să interacționez cu terapeutul care a susținut ședința, mă face să ies din scenariile din capul meu și să lucrez alături de el la scopul nostru comun;

- Procesul de feedback presupune lucru constant cu mine, cu ceea ce apare, cu tiparele pe care le observ la mine, pentru că, la fel ca în relația terapeutică, și în relația cu mentee-ul am responsabilitatea să mă duc cu curiozitate și deschidere, fără judecată și cu încredere în procesul și în posibilitatea din cel care stă în fața mea;

- De cele mai multe ori, atunci când observ ceva ce ar fi putut fi făcut diferit și îmi păstrez și încrederea în capacitatea de self-awareness a mentee-ului, nici măcar nu este nevoie să folosesc prea multe cuvinte ca să descriu ceea ce văd, ci întrebarea „Mă întreb ce s-a întâmplat cu tine aici?” face minuni, pentru că îi oferă celuilalt puterea de reflecție, conștientizare și schimbare;

- Și nu în ultimul rând, comunitatea Compassionate Inquiry este singura unde m-am simțit în siguranță să primesc feedback, chiar dacă mi-a luat ceva timp, cam un an și ceva, să ies din freeze și să înțeleg că nimeni de aici nu vrea să mă atace sau să mă pedepsească pentru că am greșit. Nicăieri în altă parte nu am mai trăit asta.

Cine sunt eu și ce fac, mai exact.

Am observat că oamenii pe aici își mai fac, din când în când, câte o prezentare pentru cei care au apărut recent pe pagina și profilul lor și care ar putea să aibă nevoie de asta.

Eu, pentru cei care nu mă știți, sunt un om căruia îi place să sfideze regulile și chiar și logica, for that matter, așa că trebuie să vă mărturisesc că îmi este greu să mă prezint într-un loc pe care îl „locuiesc” de cel puțin 14 ani, but here it goes.

De-a lungul timpului, am făcut multe lucruri care atunci aveau sens pentru mine și pentru cei din jurul meu. Iar ceea ce are mult sens acum este să însoțesc oamenii în procesele lor interioare.

De aceea, sunt consilier de dezvoltare personală și lucrez cu precădere cu abordarea dezvoltată de Gabor Mate, denumită Compassionate Inquiry, unde sunt și certificată, re-certificată și în curs de re-re-recertificare, dacă are importanță. Mai sunt și mentor Compassionate Inquiry și, în general, am făcut cam tot ce a fost disponibil pentru mine din cadrul acestei abordări, inclusiv un curs de 6 luni pe care îl voi absolvi în curând, despre trauma pre, post și peri-natală.

Concret, sunt alături de clienții mei în călătoria lor interioară către conectarea cu corpul și cu copilăria lor, adică locul în care au luat naștere traumele care, în prezent, ne împiedică să ne trăim viața la capacitate full. Odată ajunși acolo, explorăm cu blândețe ceea ce s-a întâmplat, suntem alături de copilașii noștri interiori și apoi revenim în prezent, unde învățăm să accesăm noi resurse și să rescriem convingerile de bază care ne-au ghidat viața până în prezent.

Facem acest lucru cu precădere prin intermediul senzațiilor și emoțiilor din corp și astfel accesăm memoria implicită.

În fiecare zi, de mai multe ori pe zi, vizitez și revizitez ideea de a mă înscrie la Facultatea de Psihologie și mă întreb dacă aș face-o pentru că am o dorință interioară autentică sau pentru că vreau să îi închid gura părții din mine care se crede uneori impostor. Până acum, tind să cred că motivația are legătură mai mult cu impostorul, așa că aleg să explorez și să dau spațiu acestei părți, fără să îmi depun dosarul de înscriere undeva 🙂

Lucrez în permanență cu mine și sunt cel mai conștiincios și responsabil om pe care îl știu. În special, mă asigur că sunt o oglindă cât se poate de curată și mă întreb periodic dacă în lucrul cu clienții mei dau dovadă de calitățile unui terapeut Compassionate Inquiry:

- prezență empatică acordată,
- conștiință de sine,
- încredere în instinctele proprii,
- autenticitate,
- curiozitate,
- încredere,
- lipsa judecății,
- acceptare,
- compasiune,
- smerenie,
- jovialitate,
- non-atașament

Momentan, sunt foarte însărcinată, iar perspectiva unei pauze de doi ani mă liniștește și mă sperie, în același timp. Încă nu știu cm va decurge viața mea profesională, dar ceea ce știu sigur este că, indiferent câte scutece voi schimba, cât de mult voi alăpta și legăna, voi continua să-mi trimit newsletter-ul cu (oarecare) periodicitate.

Așa că, dacă voiați să lucrați cu mine, încă nu știu dacă se poate chiar acum 🙂
Dar puteți oricând să vă abonați la newsletter, unde povestesc despre traume, despre experiențele și gândurile mele și despre ce-o mai apărea de actualitate în viețile noastre. Găsiți linkul în comentarii.

Gata! Mă întorc la a fi însărcinată, deci a dormi și a mă plânge că e greu.

Duminica aceasta pleacă spre voi primul newsletter Within din an. Se numește „Singura superputere a unui părinte”.

Aveți aici un fragment și în comentarii linkul de abonare.

„Odată cu bebelușul, se mai naște ceva.

Vinovăția.

O s-o mai scriu odată.

Vinovăția.

O s-o mai scriu de câteva ori.

Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția. Vinovăția.

Vinovăția care, de fapt, era deja în noi. Era plantată acolo de mult timp, din copilărie și chiar și mult înainte de copilărie, sămânța era în uterul mamei noastre încă dinainte să fim noi acolo, pentru că, de fapt, era în uterul bunicii și-n uterul străbunicii, uter după uter, până la Eva, celei care i s-a spus că a stricat totul și a gonit omenirea din Paradis.”

Dacă iubire autentică este ceea ce cauți, atunci lasă-te văzută exact așa cm ești.

„What if I will scare him with my sage and my drum? What if he will think that I'm too much?”, l-am întrebat pe prietenul meu, Joe, în perioada mea de căutări pe Tinder, când parcă îmi venea să mă las văzută, dar parcă îmi venea să mă și ascund sau să ascund părți din mine, în speranța că poate voi avea loc să le expun mai târziu, în relație, fără să fie respinse.

„He will love you FOR your drum”, mi-a răspuns Joe și m-a convins că nu șterg nicio poză de pe profilul ăla.

Dacă iubire autentică este ceea ce cauți, atunci lasă-te văzută exact așa cm ești.

De-a lungul timpului, am tot primit feedback-ul ăsta, de la femei și bărbați deopotrivă: femeile îmi spuneau să mă pun în locul bărbaților care poate ar putea să fie interesați - cm se simt ei când văd că la mine pe profil îmi manifest furia față de bărbați? Cum este oare pentru ei să mă vadă că scriu texte despre asumare și foraj interior? Nu mă gândesc că ar putea să se sperie?

Bărbații mi-au spus și ei că se uită pe profilul meu și îi intimidez. Că ei nu vor să fie cu o femeie atât de judgemental, care pare să se uite prin ei și să le vadă direct gândurile. Mi-au mai spus și că ceea ce caut eu este o himeră, un unicorn care nu există. Că viața reală este altfel decât ce îmi imaginez eu.

Așa că m-am cam îndoit de mine. Mi-a venit să nu mă mai expun așa. Să fiu puțin mai drăguță. Mai dulce. Să o dau pe discursuri motivaționale. Să fiu imparțială. Să zic și despre femei că unele pot fi nasoale.

Și chiar am zis.
Dar eu aveam furie pe bărbați.
Încă mai am.
Ohohohohohoho.

Deci, nu prea m-am putut opri din ceea ce eram, oricât am încercat. Am scris în continuare cu patimă și chiar am și zis lucrurilor pe nume.

Am scris despre ce-mi doresc.
Și despre ce nu-mi mai doresc
niciodată
În viața mea.

Am scris așa de mult și cu așa de mult foc, încât la un moment dat am avut senzația că s-a făcut pustiu în jurul meu. Că am pârjolit tot. Că sunt singură.

Și atunci mi-am spus că e mai bine să fiu singură, decât să mai rup bucăți din mine, numai ca să mai fie cineva acolo.

M-am ținut, totuși, de ideea că nu am nevoie de validarea tuturor bărbaților lumii.
Ci numai a unuia.

Și m-am mai ținut și de prezența unor bărbați în viața mea către care m-am dus conștient. Bărbați în relații sănătoase, care arătau cam așa cm îmi doream eu. I-am ținut în viața mea și m-am uitat bine la ei, la felul în care gândesc, se exprimă, se duc cu curaj în interiorul lor. Dar mai ales la felul în care se poartă cu femeile lor.

M-am ținut strâns de asta și am mers în continuare.

Dacă iubire autentică este ceea ce cauți, atunci lasă-te văzută exact așa cm ești.

Pentru că, atunci când Cosmin a apărut, unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus a fost:
„Ți-am citit postările și am știut că pe mine mă chemi.”