Predicare biblica

Evanghelia are putere de mântuire pentru cel ce crede!

Când ți se vor împlini semnele...”

Saul, este ales de Dumnezeu ca primul monarh al lui Israel; este uns de Samuel, profetul, apoi primește semne doveditoare că gestul ungerii era din partea Domnului. Răspunsul lui Saul la întrebarea retorică a profetului Samuel: „Și pentru cine este păstrat tot ce este mai de preț în Israel?” este un act al smereniei. „Oare nu sunt eu Beniamit, din una din cele mai mici seminții ale lui Israel?” Într-adevăr, seminția lui Beniamin era cea mai mică (ca număr). Erau mai puțini decât cel mai mic dintre cele două triburi care i-au urmat lui Iosif. Căci Beniamin număra, la ieșirea din Egipt, 30.400 bărbați peste 20 de ani. Numărul și proporția s-a cam păstrat, până în perioada numită „vremea judecătorilor”. Pe lângă acest aspect, în perioada „judecătorilor” seminția lui Beniamin a fost decimată (Jud 20:19-48). Au pierit 25 mii dintre beniamiți, așa că israeliții căutau modalități de a multiplica acest trib. Deci, cuvintele spuse de Saul nu sunt ale unei false modestii, ci chiar așa era. Că smerenia adevărată nu înseamnă să spui unui grup de oameni: „eu sunt cel mai needucat dintre voi”, când ai cea mai multă școală, nici să spui: „eu mă rog cel mai puțin”, când poate te rogi cel mai mult, ci smerenie înseamnă să-ți cunoști limitele, dar și să fii conțient că ceilalți sunt în fața Domnului la fel de valoroși ca tine. Că mândria caută să vadă care-i „cel mai mare”, în timp ce sperenia caută folosul celorlalți.
După gestul consacrării tainice, Saul primește cuvânt asigurator din partea lui Dumnezeu. Profetul îi spune:
- astăzi după ce mă vei părăsi, vei găsi doi oameni la mormântul Rahelei... care îți vor spune...
- apoi la stejarul Tabor vei fi întâmpinat de trei oameni...care merg spre Betel: unul cu trei iezi, altul cu trei turte și unul cu un burduf de vin... te vor saluta și-ți vor da două pâini, pe care le vei primi...
- apoi, langă garnizoana filistenilor, la Ghibeea Beniamin vei întâlni o ceată de prooroci, proorocind. Duhul Domnului va veni peste tine și vei prooroci împreună cu ei, fiind transformat în alt om.
Acestea erau semnele a căror împlinire trebuia s-o urmărească Saul. Nimic confuz în vorbirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, atunci când vorbește, vrea să clarifice, nu să încurce omul, nu să stârnească confuzie. Toate aceste semne s-au împlinit întocmai. Aceasta l-a făcut mai apoi pe Saul să fie convins că Dumnezeu i-a dat chemare monarhică. Deși pe moment și-a văzut de trebuirile lui, în momentul amenințării lui Nahaș amonitul, pe când poporul era descurajat, Saul a înțeles că este momentul să acționeze în virtutea chemării lui Dumnezeu.
Așa trebuie să aștepte omul vorbirea inspirată din partea lui Dumnezeu, nu doar o zicere cu caracter general, din care nu se poate alege și primi mare lucru. Vorbirea lui Dumnezeu nu este dată să gâdile egoul, sau să ne liniștească în indiferență, ci să provoace, să cheme la acțiune, să responsabilizeze.
Când oamenii așteaptă în felul acesta vorbirea lui Dumnezeu, atunci proorocii Domnului vor vorbi, iar proorocii falși nu vor avea îndrăzneala să-și ridice glasul. Căci ideea proorociei nu este ca proorocul să se împăuneze cu acest dar duhovnicesc, ci pentru ca cei mulți să aibă folos. Căci „cine proorocește vorbește oamenilor spre zidire, sfătuire, mângaiere” (1 Cor 14:3), așa cm aripile unei păsări nu-i sunt date cu precădere pentru podoabă, ci ca să zboare cu ele. Reținem adverbul folosid de proorocul Samuel: nu zice „dacă se vor împlini...”, nu exista îndoială; zice „când se vor împlini...”.
Când se vor împlini „fă ce vei găsi de făcut, căci Dumnezeu este cu tine” (1 Sam 10:7). Cum ne explicăm că la destul de puțin timp Dumnezeu nu-i mai răspunde lui Saul în nici un fel? Oare nu este promisiune înșelătoare? Nicidecum. Dumnezeu îi spune: „fă ce vei găsi de făcut”, altfel spus, „fă ce trebuie”, căci Domnul va fi cu tine. Nu i-a spus, „fă ce vrei, căci Domnul va fi cu tine”! De asta n-a mai fost Domnul cu El, pentru că n-a mai făcut ce trebuie. Când făcuse ce trebuie, Domnul l-a însoțit. Cronicarul spune: „După ce a luat Saul domnia peste Israel, a făcut război în toate părțile cu toți vrăjmașii lui: cu Moab, cu copiii lui Amon, cu Edom, cu împărații din Țoba, și cu filistenii; și ori încotro se întorcea, era biruitor” (1 Sam 14:47). Oare nu este aceasta o dovadă că Domnul s-a ținut de promisiune? Doar neascultarea lui L-a depărtat pe Domnul, doar faptul că a făcut ce nu trebuie. Regula este aceasta: când Dumnezeu vorbește de bine despre cineva, și-i face promisiuni, cuvântul se aplică negreșit atât timp cât acea persoană se ține de Domnul. Dar vorbirea bună a lui Dumnezeu nu validează trăirea cuiva în păcat, ci vorbirea bună a lui Dumnezeu este dovada bunătății Lui; vorbirea bună înseamnă că Domnul dă șansă. Iar lecția lui Saul este o provocare pentru fiecare credincios: ce face cu șansa primită de la Dumnezeu? Acest mod de a lucra, al lui Dumnezeu este spus răspicat de profetul Azaria, fiul lui Obed: „Domnul este cu voi când sunteţi cu El; dacă-L căutaţi, Îl veţi găsi; iar dacă-L părăsiţi, şi El vă va părăsi” (2 Cron 15:2).

Un proverb de actualitate:

Puține cuvinte și ispravă mai multă!

Semnalarea unui articol de interes pentru predicatori: Tudorel Constantin Rusu, ”Idea de patos în discursul pastoral”, în Cercetare și dialog teologic astăzi, Doxologia, 2017, pp. 95-105. Autorul articolului abordează tripticul aristotelian ethos-pathos-logos, cu accent pe patos, aspect care vizează „mișcarea inimii” audienței.