Teleleu

Am terminat (aproape) de montat expoziția la Palatul Braunstein. O puteți vizita până pe 9 mai, când vom face și un tur ghidat. Dar astă seară, de la 18.30, vă așteptăm la vernisaj, unde o să vorbim despre proiect și o să ciocnim un pahar cu vin. Deși încă nu e gata, oamenii au început deja să vină la palat s-o viziteze și, pentru că ne-au găsit acolo lucrând la ultimele detalii, să ne împărtășească poveștile lor. Migrația este unul dintre cele mai importante capitole ale istoriei noastre contemporane, iar fiecare poveste pe care o ascultăm ne confirmă acest lucru.

Mâine, 24 aprilie, ora 18.30, vom avea vernisajul expoziției „Plecat” la Iași, la Palatul Braunstein, în cadrul Romanian Mental Health Film Festival. E o mare bucurie pentru noi faptul că putem călători cu această expoziție în mai multe orașe din țară. Poveștile pe care le veți vedea și citi în expoziție au fost documentate de noi timp de 6 ani și jumătate în 12 țări din Europa și sunt fragmente din istoria noastră contemporană: badantele, căpșunarii, muncitorii în construcții, cercetătorii, IT-iștii, muncitorii sezonieri, studenții, medicii și asistentele. Povești care vorbesc despre procesele de integrare în noile societăți, echilibrul fragil dintre dorul de acasă și nevoia de apartenență, viața familiilor transnaționale și modul în care migrația transformă identitatea, valorile și relația cu România.

Aceasta este istoria diasporei care lipsește din conversația publică. Atunci când vorbim despre voturile românilor plecați, nu ne uităm la viețile și la nevoile lor. Alegerile din 2024 și 2025 i-au adus pe migranții români în prim-plan, iar societatea a reacționat cu încrâncenare și s-a polarizat. S-a vorbit despre „radicalizare”, în loc să se vorbească despre dor, sărăcie, abandon, crize identitare și traumele migrației.

Proiectul „Plecat” este o arhivă vie a migrației românești. Este o cronică fragmentară a unei transformări profunde, încă în desfășurare, care redefinește legătura dintre România și cetățenii săi, plecați sau rămași. Este cel mai amplu proiect documentar despre acest fenomen și cel mai personal la care am lucrat vreodată.

Ultimii 13 ani din viața noastră, de când am decis să trăim și să lucrăm într-o autorulotă, i-am dedicat exclusiv jurnalismului și fotografiei documentare. E o decizie asumată și fericită; e ceea ce ne-am dorit amândoi dintotdeauna — să lucrăm doar la subiectele în care credem.

Nici n-am simțit cm au trecut anii aceștia, pe care i-am măsurat doar în proiecte documentare. Anii în care am documentat problemele sociale profunde ale României, reportajele publicate în cartea „Acasă, pe drum”, anii pe care i-am petrecut lucrând la filmul documentar „Ultimul căldărar”, anii din 2019 încoace de când călătorim prin Europa ca să fotografiem și să scriem despre migrația românească.

Nu am fi putut face asta fără sprijinul cititorilor noștri, fără comunitatea care s-a strâns în jurul nostru și care ne-a ajutat atunci când am avut nevoie. Nu doar donațiile au contat, ci oamenii care ne-au invitat la ei acasă în Europa și în România ca să ne spălăm hainele, oamenii care ne-au ajutat la service-ul de autorulote, care ne-au tradus, ne-au explicat contextul mai larg dintr-o țară sau alta, ne-au ajutat cu newsletter-ul sau cu site-ul, ne-au sfătuit să luăm vitamina D în ultimii ani pe care i-am petrecut în Olanda, Belgia, Danemarca, Norvegia și Suedia (un sfat foarte important).

Vă mulțumim tuturor celor care ne sunteți alături! Iar dacă vreți să ne sprijiniți mai departe, puteți dona pentru proiectul nostru despre diaspora românească: https://teleleu.eu/vederi/

Puteți redirecționa 3,5% din impozitul pe venit: https://teleleu.eu/3-5/

Ne puteți vota la Premiile Superscrieri la categoria Feature Writing pentru reportajul „Căldărar în Corcova, zugrav la Bruxelles”: https://www.ffff.ro/premiile-superscrieri-page/voteaza-superscrierea-cititorilor-15/

Săptămâna aceasta puteți vizita la MNAC Bucharest expoziția noastră, „Plecat”, documentată în comunitățile de români din 12 țări din Europa, iar duminică, 19 aprilie, ora 18.00, vă așteptăm la un tur ghidat, urmat de discuții la un pahar cu vin.

Din 2019 până în prezent, am documentat Paștele în mai multe comunități din diaspora: în Castellón de la Plana, Spania (2019), în pandemie la Mănăstirea Ortodoxă Românească din Aldeia de Santa Margarida, Portugalia (2020), în provincia Lecce în tocul Italiei (2022) și în cartierul Schaerbeek din Bruxelles, într-o familie greco-catolică (2024).

Găsiți mai jos toate reportajele noastre în care vorbim despre migrație, identitate, dor și familii transnaționale.

***

— Amu când am fost cinci săptămâni cu pruncii în România, n-am mai sâmțât chestia aia ce am sâmțât-o când am fo’ fată. Amu mi s-o părut că oamenii, vecinii s-or răcit. Eu nu mai îs așa cm am fo’ când am plecat din România. Te gândești: „Nu deranjez”. Celălalt zice: „Nu deranjez”. Și atunci nu ne mai deranjăm niciunul pe celălalt și gata.
— Deja trăiești în țări diferite, nu mai ești în contact cu oamenii, că te vezi o dată pe an.
— Toți au case și în România, dar nu-s gata, îs la roșu.
— Mie nu-mi pare rău [că am construit casă în România]. Niciodată nu se știe cm se schimbă viața. A noast’ e ridicată sus și are geamuri – atâta.
— Nu-s locuibile.
— Dar vreți să vă întoarceți în România?
— Nu știu amu. Diana e mare. Când am stat atunci cinci săptămâni, am întrebat-o: „No, rămânem aici la școală?”. „Nu, mami, merem înapoi.”
— Taci că și ție ți-o fo’ greu după ce ai stat acolo cinci săptămâni, nu mai vorbi. Îmi zicea: „Abia aștept să ajungem în Belgia la casa mé”.
— Familia din partea mé, tăți îs în Belgia. La tati îs zece frați, șapte în Belgia, trei surori în România. Mie ce să-mi lipsească? Suntem toți verișorii aici și eu dacă mă duc în centru în Hannut, o văd pe ceia, o văd pe ceia, o văd pe ceia. Eu mă sâmțăsc… acasă. Majoritatea de la mine din Bixad sunt plecați, mulți sunt pe Franța. Aveam 16 ani când am venit, un an de zile am plâns numa’ să mă întorc acasă. O fo’ foarte greu când am venit.