Psiholog Andra Ghinea

Ba eu!

Unele relații sunt câmp de bătălie. La începuturi, venind din direcții diferite, cei doi au debarcat, au ocupat fiecare un teritoriu și au început să își descarce valizele. În interiorul valizelor, fiecare avea scenariul său de viață – răni, frustrări, frici, tipare, apărări vechi. Acolo, pe teritoriile lor, și-au dorit să construiască un spațiu în care să crească împreună, să devină o echipă. Visau la un spațiu numai al lor, guvernat de iubire, respect și înțelegere. Dar, ca orice spațiu, și acesta avea nevoie de reguli (drepturi și obligații) pe care sa le stabilească împreună. Însă teritoriile lor aveau relief și climă atât de diferite, încât nu au reușit să se pună de acord. Sub presiunea apărută, placa tectonică a început să se subțieze până s-a fisurat. Pământul s-a tot clătinat, treptat transformându-se într-un câmp de bătălie.

De-a lungul relației, cei doi au efectuat suficiente exerciții de tragere la țintă, au dezvoltat cel mai bun armament, au trasat cu din ce în ce mai mare precizie țintele - învățând ce-l rănește pe adversar, care-i sunt punctele vulnerabile. De fiecare dată proiectilele sunt lansate sub forma reproșurilor, acuzațiilor, învinovățirilor. Lupta se dă pentru dreptate. Dreptate și teritoriu. În timpul atacului, fiecare se simte mai îndreptățit decât celălalt să își lanseze proiectilele pentru că suferința lui e mai importantă. Și mai mare. Deci celălalt să înceteze atacul, să-l asculte și să-i facă pe plac - adică să se schimbe! EU am dreptate! BA EU! Șuieratul gloanțelor este atât de asurzitor încat le este imposibil să se audă unul pe altul. Imposibil să audă strigătele de suferință că se simt neglijați, neiubiți, neînțeleși, în nesiguranță…nu fac decât să se apere atacând înapoi! Până când zgomotul mult prea puternic și fumul gros încep să le îngreuneze simțurile, până când unul dintre ei obosește. E liniște din nou. Sleiți de puteri se retrag fiecare pe teritoriul lui să își bandajeze rănile. Rănile provocate de atac și rănile vechi din valize. O perioada e liniște. Până când trage primul. Foc!!!

Castelul bântuit (poveste despre obezitate)

A fost odată un copil care locuia într-un castel. Castelul era îmbietor, cald, mângâiat de razele jucăușe ale soarelui ce intrau prin ferestrele-i înalte. Îi plăcea să stea înăuntru și să se joace ore-n șir. Timpul se scurgea nepăsător pe lângă el. Descoperea cu mirare și, totodată, cu încântare fiecare cameră a castelului, fiecare colțișor ascuns. Mai târziu, castelul a început să fie bântuit de dorințe zadarnice, frustrări, spaime îngrozitoare și tot felul de tânjiri. Acestea s-au transformat treptat în dureri chinuitoare. Nu avea forța să le îndepărteze și nici nu știa cum. Copilul a crescut și a devenit adolescent. Între timp, castelul devenise tot mai bântuit. Împovărat de atâta durere, a decis să părăsească castelul, așa că a ferecat bine ușa și fiecare fereastră în parte. Și pentru că n-a avut altceva la îndemână, le-a ferecat cu multe lacăte de grăsime. Acum pătrunderea în castel îi era imposibilă. Lui, dar și celorlalți. Habar nu aveau ei ce se afla în castel și de ce îl părăsise, tot ce puteau vedea erau aceste lacăte.

Înghițit de colbul timpului, castelul a rămas nevizitat ani în șir.

Povestea nu se termină aici. În continuare se împotrivește cu toată ființa lui să dea jos lacătele, căci ele îl apără de toate acele lucruri dureroase care ar putea năvăli dinăuntru castelului. Să ne imaginăm totuși că topește lacătele și pătrunde din nou în încăperile reci și întunecate. I se taie respirația de la duhoarea mucegaiului răspândit în fiecare ungher și simte loviturile lucrurilor dureroase. Dar acum are puterea să le disloce, așa că, rând pe rând, le scoate din castel. Se înarmează cu multă voință și răbdare. Însă, după ce termină de dereticat, se trezește singur și stingher acolo, în încăperile acelea goale. Ce să facă în atâta pustiu? Remobiliează tot castelul: dorințe posibile, visuri îndrăznețe, zâmbete, acceptare de sine. Apoi se mută în el.

Frica ne confiscă o parte din viață (partea II)

Astăzi vă voi povesti iar despre frică.Vă reamintesc că sunt două tipuri de frică: rațională și irațională. Frica rațională apare când suntem supuși unui pericol real care ne amenință existența. N-o să vă plictisesc cu hormonii care sunt eliberați și cu modificările fiziologice care apar în momentul în care simțim frică. Important este că ele alertează organismul și îl pregătesc de acțiune: fie fugim (pentru a evita pericolul), fie luptăm (ne confruntăm cu el). Frica ne ajută să ne protejam de pericole pentru a putea supraviețui, deci are rol adaptativ.

Însă frica irațională e dăunătoare. Irațională sau ireală pentru că nu există cu adevărat un pericol care ne amenință viața ca în cazul celeilate. Ea apare în situațiile pe care noi le interpretăm ca fiind periculoase, dar care, în realitate, nu sunt! Sau altfel spus, frica irațională este activată de un anumit tip de gândire negativă: “voi pica examenul”, “se va prabuși avionul”, “prietena mea vrea să mă părăsească”, “toți din sală vor râde de mine”, “colegii mă vor respinge” , “voi leșina pe stradă”, “câinii sunt periculoși”, “mă voi sufoca”, “nimănui nu-i place de mine”, “toată lumea crede că sunt prost”, “nu o să mă descurc la interviu”, “copilul meu poate păți ceva rău în orice moment”, “o să mă fac de râs dacă vorbesc”, “ceilalți îmi vor răul”, “prietenul meu mă poate înșela oricând“, “mă pot infesta cu microbi oriunde”, “ceilalți își dau seama că sunt slab”, “nu mă pot descurca singur”, etc.

Iar când astfel de gânduri ne stăruie în minte și se instalează frica, alegem să ne protejam prin evitare. Evităm să ne mai expunem obiectului sau situației de care ne este frică: examen, zburat cu avionul, câini, evenimente sociale, ieșit din casă neînsoțit, vacanțe, vorbit în public, relații. Astfel frica ne limitează alegerile, activitățile, plăcerile, practic ne confiscă o parte din viață. Dar avem iluzia că scăpăm de ea. Ei, bine, nu se întâmplă asta. Evitarea ne închide într-un cerc vicios: dacă evit nu mai am de ce să mă tem; dar tocmai evitând îmi confirm convingerea că era un pericol – data viitoare îmi va fi iar frică și o voi alunga din nou, la fel, pe termen scurt.

Am păstrat vestea bună la final: putem lupta contra fricii. Pe doua fronturi: confruntarea treptată cu situațiile care o activează și recitirea acestora prin alți ochelari, adică schimbarea tiparului de gândire. Eliminarea fricii se poate face în cadrul unui proces terapeutic ghidat de psiholog prin tehnici specifice