Elis Durica

Înțelepciunea populară a păstrat în cărțile ei nescrise credința că apa este cea mai veche stihie și singura prezentă la “facerea lumei: “din început era peste tot numai apă; singur Dumnezeu și cu Dracul umblau pe deasupra” (Elena Niculiță-Voronca, ‘Datinele și credințele poporului român’, vol. 1, 1903). Dumnezeu, vrând să facă pământul, îl îndeamnă pe Drac: “Bagă-te în mare și ia pământ în numele meu”, dar Nefârtatul, răzvrătit și încăpățânat, tot lua în numele său pământ de la fundul apei și nu rămânea cu nimic pe când ajungea deasupra. Atunci, în prima zi, “Duhul lui Dumnezău Să purta deasupra apei” , iar în cea de-a treia “zise Dumnezău: “Adune-se apa cea de supt ceriu într-o adunare și să să ivească uscatul!” (Biblia de la București, 1688)

În folclor apa de izvor și de fântână este apă regeneratoare și purificatoare, lăcaș al duhurilor bune, pe care oamenii o asemănau cu o femeie, căci “la fântână mergem cu cofa și cu donița la vacă, să ne dea lapte; și fântâna are izvor, vine de apă, cm are vaca vine de lapte” (Elena Niculiță-Voronca). Apa Vie “țâșnea de lângă rădăcinile pomului vieții din paradis” (Ivan Evseev, ‘Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale’ 1994), iar în povești apare deseori “o fântână miraculoasă, vindecătoare, întremătoare a trupului și întăritoare a spiritului”.

În basmul ‘Fata babei și fata moșneagului’ (Ion Creangă, 1877), cea din urmă are de trecut, fără să știe, mai multe probe inițiatice până când ajunge la curțile Sfintei Vineri și este răsplătită pentru hărnicie și bunătate. Ea curăță “o fântână mâlită și părăsită” din care se adapă pe drumul de întoarcere acasă : “Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cm îi lacrima, dulce şi rece cm îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.”

În creștinism, Acatistul Izvorului Tămăduirilor Născătoarei de Dumnezeu este plin de laude și cântări aduse Maicii Domnului și puterii ei nemărginite de a revărsa “minuni nedeșertate” și de a spăla “patimile cele sufletești”:
“Bucură-te, izvor din care curge toată bunătatea și îndestularea de tămăduire;
Bucură-te, că din tine izvorăsc din destul facerile de bine;
Bucură-te, că tuturor le dai, celor ce cer, întărire sufletelor și sănătate trupurilor;
Bucură-te, ceea ce ești izvor de viață dătător!”

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Complexul Oedip, cunoscut datorită lui Freud, a fost “descoperit” de acesta în drama antică în două părți a lui Sofocle, Oedip Rege și Oedip la Colona. Deși operă cultă, drama a fost inspirată din poveștile populare care circulau la acea vreme în spațiul grec, povești care s-au răspândit în forme diferite și în nord, până în România, Ucraina, Rusia și Bielorusia, și care au fost transmise din generație în generație până aproape de zilele noastre.

Basmul ‘Lostrița’, cules de Nicolae Labiș în 1951 de la un țăran din nordul Moldovei, păstrează în structura sa, modificată de-a lungul secolelor, mitologemul originar oedipal (nucleul viu, arhetipal) - conflictul psihic dintre copil și părinți, dintre eu și funcțiile parentale, dintre suflet și “păcatul strămoșesc” (înțeles aici în sens psihanalitic).

Ion, eroul basmului, ca orice om născut în această lume, este dator vieții să treacă prin “valea plângerii” în care iubirea, vinovăția, ura, răzbunarea și regretul sincer se amestecă până la confuzie, și să iasă din acest loc al “pierzaniei” răscumpărându-și prin sacrificiu inocența pierdută. Mergând în direcția “psihanalizei sacre”, James Grotstein a legat mitul oedipian de forma lui ultimă, hristică, și a intuit că iertarea și compasiunea pe care Hristos le întruchipează reprezintă unica și nemijlocitoarea cale a mântuirii, atât în sens spiritual, cât și psihic.

“De cand mă știu copil, iubeam pădurea
și mierlele, și vulturii din nori,
și mieii blânzi, și râșii iuti și ageri,
și șerpii cei cu solzii lucitori.

Trecură anii... Râșii iuți răpiră
Mielul meu alb cu capul bucălat,
și-adeseori pe când voiam să-i mângâi,
șerpii frumoși de mână m-au mușcat.”
N. Labiș, ‘Maturizare’

*link în comentarii

Astăzi împlinesc 45 de ierni. Când m-am născut, nu știam că voi avea de plătit un preț scump pentru libertatea de a exista. Nu știam nici că va trebui să lupt cu toate forțele mele pentru a supraviețui într-un trib căruia nu i-am aparținut niciodată. Am fost exilată, vânată, batjocorită și folosită, am fost țap ispășitor, salvatoare și distrugătoare de lumi, am fost mamă fără copii, iubită fără trup și soție fără voia mea. Niciodată eu, niciodată pentru mine, niciodată a mea.

Când m-au logodit cu moartea, mi-au pus în mână un cuțit cu care să mă înjunghii de fiecare dată când voi încerca sa fug. Când mi-au menit pe soartă, m-au blestemat să nu am în veci parte de ce iubesc. Când mi-au făcut de urât, m-au silit să mă lepăd de mine. Când m-au găsit plângând, au râs și s-au veselit. Când m-au văzut sângerând, au tăiat mai adânc cu sete. Când n-a mai rămas nimic, m-au băgat în pământ și m-au îngropat…

“…și lumina întru întuneric luminează și întunericul nu a cuprins-o…”

…În jurul meu se desprind bucăți de realitate, niște fotografii vechi păstrate în cufărul amintirilor. Mă desprind de viața mea ca de un jurnal de demult în care s-a scris destinul meu. Ursitoarele pesemne că erau în doliu când au venit la mine, iar lama ascuțită de pe masă darul lor, împreună cu o cioară fără un ochi și cu o mătrăgună. Din boabele ei m-am hrănit în lumea albă, din sângele meu m-am adăpat când mi-era sete, din ochiul meu am scos un mărgăritar de lumină. La mulți ani, suflet al meu!