Psiholog Raluca Ghiga

Copiii văd cm te porți cu oamenii și asta e peste orice morală ținută acasă.

Copiii văd dacă îți ceri scuze, după ce ai ridicat tonul sau dacă adultul are mereu dreptate.

Copiii învață să salute, văzându-ne pe noi cm intrăm într-un magazin, într-un lift sau într-o sală de așteptare.

Copiii ne văd la cumpărături, cm vorbim cu persoana de la casă, câtă răbdare avem.

Copiii văd unde ne aruncăm țigara. Pe geam, pe jos, la coș sau în geantă până găsim un coș.

Copiii văd cm reacționăm în trafic și cm vorbim despre ceilalți oameni.

Copiii aud cm vorbim despre oameni după ce închidem telefonul.

Copiii văd dacă spunem „te rog”, „mulțumesc” și „scuze”.

Copiii văd dacă ne ținem de cuvânt sau promitem lucruri doar ca să închidem o discuție.

Copiii văd cm ne purtăm când suntem obosiți sau nervoși.

Copiii văd dacă le cerem să lase telefonul, în timp ce noi răspundem la mesaje, când ei ne povestesc ceva.

Copiii văd cm ne purtăm cu bunicii, cu vecinii, cu oamenii strazii, cu oamenii care nu ne pot oferi nimic în schimb.

Copiii învață mult mai puțin din ce le spunem și mult mai mult din ce văd.

Mereu alături de tine,
Gabriela ✨

Cum vedem îmbătrânirea părinților - iată o temă de interes pentru pacienți aflați la vârste adulte, dintre care mulți sunt, la rândul lor, părinți. Fragilizarea fizică și emoțională a omului la vârste înaintate e dureroasă pentru membrii familiei, însă, dincolo de eventuale aspecte administrative sau medicale, mai există un risc adeseori ignorat sau chiar neluat în calcul. Cuplul longeviv pe care îl numești „părinții mei” devine uneori (nu întotdeauna, e drept) un sistem închis, care respinge ajutorul („ne descurcăm foarte bine, nu-ți face griji”), își normalizează haosul („ce să facem, e normal la bătrânețe”), și, nu în ultimă instanță, își protejează status quo-ul. Când părinții se întorc către criza de cuplu, iar copiii vor să intervină și să ajute, dar nu au acces dincolo de ceea ce uneori se percepe ca un zid, copiii devin observatori lucizi și lipsiți de control sau având control limitat.

Observ în cabinet această preocupare a pacienților aflați în a 4a sau a 5a decadă de viață, un amestec de nedumerire, furie, vinovăție, neputință, la care prea des se adaugă întrebări mai degrabă filozofice cu privire la propria existență. Durerea față de suferința celor dragi se împletește cu frica față de propriul viitor. Copilul adult se confruntă cu soluții refuzate, este martor neputincios la o suferință evitabilă, caută sens și luciditate în fața declinului.

Uneori, părinții nu ne învață doar ce să facem, dar și ce să evităm, și ambele sunt în mod egal moștenire.

Cum te poziționezi în fața fragilității părintelui tău? Și ce poți face pentru a-ți da tu șanse la o bătrânețe lucidă, cooperantă și pe cât posibil autonomă?

În psihoterapie poți învăța să gestionezi emoții, găsești sprijin, înțelegere și acceptare. Uneori, cel mai matur gest față de familie este să începi prin a avea grijă de tine.

Uneori, nu mai e despre a repara. Ci despre a putea merge mai departe.
În unele relații, rămânem mai mult decât ne face bine. Nu pentru că nu vedem. Ci pentru că sperăm. Sperăm că, dacă mai încercăm puțin, dacă mai avem răbdare,
dacă mai spunem o dată ce simțim…lucrurile se vor așeza.
Dar există momente în care nu mai e despre efort. Ci despre cât din tine se pierde, încercând să ții ceva în viață.
Iar a merge mai departe nu înseamnă că nu ți-a păsat.
Înseamnă că, la un moment dat, începi să ai grijă și de tine.

Nu toate problemele de cuplu vin din lipsa iubirii. Uneori vin din lucruri nespuse...sau spuse prea târziu.

Tu când alegi să vorbești despre ce te deranjează?

Mă întâlnesc tot mai des, în cabinet, cu ideea că onestitatea în cuplu nu e atât de simplă pe cât pare.
În cuplu, nu e că nu vorbim. Ci că nu spunem ce contează cu adevărat....
Onestitatea în cuplu nu e doar despre adevăr, ci despre curajul de a te arăta sincer, zi de zi.

Cât de ușor îți este să fii sincer(ă) în relația ta?

La finalul acestei săptămâni am constatat ca majoritatea problematicilor abordate în cabinet au fost specifice vârstelor în jur de 50 de ani. De aceea, vin cu câteva gânduri și idei legate de această perioadă a vieții.
În pragul acestei perioade, bilanțul nu mai este doar despre „unde am ajuns”, ci despre „ce rămâne din mine în ceea ce am construit”. În decada anterioară apărea disonanța dintre vis și realitate, însă acum apare o formă mai tăcută, dar mai profundă: confruntarea cu limitele de timp, de corp, de posibilități. Nu mai există aceeași iluzie că „încă e timp pentru orice”, iar această conștientizare poate aduce fie claritate, fie neliniște.
Mulți oameni se trezesc într-un spațiu de tranziție: copiii devin independenți sau pleacă de acasă, cariera ajunge într-un punct de plafonare sau de rutină, relațiile de lungă durată își arată mai clar fisurile sau, dimpotrivă, golurile. Pentru unii apare sentimentul de „am făcut tot ce trebuia — și totuși, acum ce?”. Pentru alții, regretul capătă o formă mai concretă: nu doar că viața nu a fost exact cm și-au dorit, ci că anumite alegeri nu mai pot fi schimbate.
Psihologic, este o decadă în care pot apărea anxietăți legate de sens și de finalitate, dar și o vulnerabilitate crescută la depresie mascată — nu neapărat prin tristețe evidentă, ci prin apatie, iritabilitate, retragere sau senzația că „nimic nu mai are farmec”. Corpul începe să transmită mai des semnale, iar relația cu propria îmbătrânire devine o temă reală, uneori greu de integrat. În același timp, pierderile — de oameni, de roluri, de identitate profesională — pot activa un doliu mai complex decât pare la suprafață.
Și totuși, aceasta este și o decadă cu un potențial enorm de recalibrare autentică. Pentru că, spre deosebire de etapele anterioare, presiunea de a demonstra ceva lumii scade. Dacă este tolerată confruntarea cu ceea ce nu a fost sau nu s-a îndeplinit, poate apărea o formă de libertate: aceea de a alege mai puțin din datorie și mai mult din adevăr personal.
Sfatul ar fi: nu încerca să „repari” trecutul, ci încearcă să te întâlnești sincer cu prezentul tău. Întrebarea nu mai este „ce ar fi trebuit să fac?”, ci „ce contează pentru mine acum, chiar dacă e vorba de ceva mărunt?”. Pentru că, în această etapă, calitatea vieții începe să fie definită mai puțin de marile decizii și mai mult de felul în care îți dai voie să fii, zi de zi, în acord cu tine.

Străduiește-te să îți fie bine în fiecare zi!

Nu toate stările vin cu o denumire clară.
Uneori e doar neliniște, apăsare sau oboseală emoțională…
Ai mai jos un un mini check-up emoțional, scurt și anonim, de unde poți începe explorarea acestor stări.

Anxietate, depresie sau nevoie de sprijin? Scurt chestionar al stării tale de bine