Ciclism.404

Personajul nostru pleacă la tură convins că toți specialiștii din lume sunt niște amatori care nu au descoperit încă adevărata formulă a performanței. Cu o oră înainte de plecare deschide frigiderul. În timp ce colegii de grup își cântăresc ovăzul și discută despre absorbția carbohidraților în timpul efortului, el pregateste opt mici rămași de aseară, pâine albă și două beri "sa alunece mai bine pe gât”.

La start apare cu burta plină și cu o siguranță de sine care ar face invidios orice campion mondial. Îi privește cu milă pe cei care își umplu bidoanele cu izotonic și își aliniază gelurile în buzunarele tricoului. El are o strategie simplă: dacă i se face foame, oprește la magazin. Dacă i se face sete, oprește la terasă. Dacă îl doare ceva, se plânge pe grupul de WhatsApp minim 3 zile.

Primii 20 de kilometri sunt spectaculoși. Merge tare. Trage de grup. Explică tuturor că alimentația sportivă este o conspirație inventată de companiile care vând geluri la preț de caviar. La kilometrul 30 însă începe să realizeze că organismul are și el drept de vot. Digestia cere încetinirea ritmului, stomacul organizează un referendum intern (unul românesc), iar fiecare denivelare produce efecte sonore care sperie fauna locală... și pe cei din spate...

Pe la kilometrul 50 începe să dispară din față. Pe la kilometrul 60 dispare complet. Grupul îl găsește mai târziu rezemat de un gard, privind în gol și încercând să negocieze un armistițiu între sistemul digestiv și sistemul cardiovascular.

În mod normal, aici ar urma o lecție învățată. Dar nu. La prima terasă de pe traseu comandă cartofi prăjiți, mici și încă o bere. Explicația este logică doar în mintea lui: "Am consumat mult. Trebuie să pun la loc."
În acest moment, ciclistul nostru nu mai participă la o tură. Participă la un experiment medical care ar trebui documentat de cercetători din Anglia. Corpul încearcă să pedaleze, să digere, să răcească organismul și să proceseze alcoolul în același timp. Niciunul dintre aceste procese nu este deosebit de încântat de situație.

Ultimii kilometri sunt un festival al scuzelor. Ba a fost vântul. Ba asfaltul. Ba bicicleta nu mai merge cm mergea (clar sunt rulmentii, freacă undeva). Ba grupul a tras prea tare. Niciodată, absolut niciodată, problema nu poate fi reprezentată de cele două kilograme de carne tocată și cei doi litri de bere care se luptă pentru supremație în stomac.

Ajuns acasă, își încarcă activitatea pe Strava. Tura de 90 de kilometri, terminată în opt ore și jumătate, primește descrierea clasică: "Ieșire ușoară. Am mers fără să forțez.”"

A doua zi este expert în nutriție sportivă. În comentarii explică altora ce greșesc, cm trebuie să mănânce și de ce nu au rezultate. Sâmbăta viitoare va repeta exact aceeași strategie și va fi sincer surprins că efectele sunt identice.

Pentru că în ciclism există reguli simple: poți păcăli colegii de tură, poți păcăli Strava, poți păcăli chiar și oglinda din baie. Dar încearcă să urci un deal după opt mici și trei beri și vei descoperi că gravitația citește foarte atent literatura de specialitate.

În afară de ironie și de adevărul ușor incomod pe care îl știe orice grup de weekend, rămâne întrebarea serioasă:

Care a fost cea mai mare greșeală de nutriție pe bicicletă care s-a terminat cu "boscheți", opriri de urgență sau cu planul de tură scurtat dramatic?

Fie că a fost "doar două beri", "merge un mic înainte de plecare" sau oprirea fatală la magazinul din sat, vrem poveștile reale.