Marius Valentin Turcuman

𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐟𝐚̆𝐜𝐞𝐚𝐦 𝐞𝐮” 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐞 𝐮𝐧 𝐚𝐫𝐠𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭...

În ultima vreme am început să disprețuiesc cel puțin două tipuri de discursuri. Primul este cel în care oamenii aruncă cu nonșalanță replici de genul: „Pe vremea când făceam eu, când eram eu...”.
Dar eu mă întreb: și acum? Ce mai faci acum? Ce mai știi acum? Cine mai ești acum?
Lucrurile astea nu sunt sustenabile, ca să folosesc un cuvânt la modă. Cred că, dacă ai făcut cu adevărat ceva, dacă ai învățat cu adevărat ceva, o parte din tine păstrează acel lucru și astăzi. Nu se șterge totul cu buretele. Mai ales când vorbim despre caracter. Cine este construit să muncească, să creeze, să învețe sau să lupte pentru ceva va face asta și la 25 de ani, și la 50.
La fel stau lucrurile și cu poveștile despre potențial, perspective și promisiuni. Înainte să te analizeze alții, înainte să te ridice pe un piedestal sau să te condamne, trebuie să înveți să te privești singur cu sinceritate. De multe ori lumea te umflă artificial și te transformă într-un semizeu. Alteori îți taie aripile înainte să apuci măcar să zbori. Odată cu anii am învățat ceva. Desigur, mai ales din greșeli. Oamenii îți vor spune adesea exact ceea ce vrei să auzi. Îți vor descrie versiunea ideală a ta, omul care ți-ar plăcea să fii. O vor face fără să le pese că, într-un fel sau altul, îți fac rău. Pentru că, între adevăr și confort, cei mai mulți aleg confortul.
Iar atunci când începi să crezi doar în aplauze, pierzi contactul cu realitatea. Și nu există pericol mai mare decât să confunzi imaginea pe care ceilalți o au despre tine cu omul care ești cu adevărat.
Overall, la final, sau cel puțin așa mi-ar plăcea mie să stea lucrurile, ar trebui să conteze ceea ce știi să faci cu adevărat, nu cât de bine reușești să înșiri cuvinte care sună frumos. Sper să prind ziua în care valoarea reală, competența și faptele vor conta mai mult decât imaginea. Cred că o astfel de schimbare ar ajuta cu adevărat oamenii să evolueze.

Să nu uităm nici de eterna întrebare: ce te recomandă? Vocea? Talentul? Habar n-am ce este mai deranjant. Sper doar să dispară....

𝑰̂𝒏𝒕𝒓-𝒐 𝒛𝒊, 𝒕𝒐𝒕̦𝒊 𝒅𝒆𝒗𝒆𝒏𝒊𝒎 𝒂𝒎𝒊𝒏𝒕𝒊𝒓𝒊𝒍𝒆 𝒑𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒍𝒆 𝒑𝒖𝒓𝒕𝒂̆𝒎

Văd adesea “imaginea asta” peste tot.....o mână mică, aflată la început de drum, și una care pare că a trecut deja prin tot ce înseamnă viață. Una atinge fără teamă, fără să știe ce urmează, iar cealaltă parcă ține în ea toate amintirile, toate pierderile, toate lecțiile pe care timpul le lasă în oameni. Și cred că tocmai asta face imaginea atât de grea și atât de frumoasă în același timp. Te face să te oprești puțin din tot zgomotul și să te întrebi sincer: dacă ai putea schimba ceva din drumul tău… ai face-o? Și dacă da, ce anume?
Nu cred că există om care să nu fi avut măcar o dată gândul ăla apăsător de „dacă făceam altfel…” sau „dacă rămâneam…” ori „dacă plecam mai devreme…”. Toți avem momente care încă ne urmăresc, lucruri pe care le-am spus prea târziu, oameni pe care i-am pierdut fără să vrem sau alegeri care au schimbat mai mult decât ne imaginam. Iar uneori cred că frica cea mai mare nu e să greșești.
Frica adevărată e să ajungi în partea cealaltă a imaginii — în partea în care îți amintești, oftezi și reflectezi — și să realizezi că ai răni pe care nici timpul nu le-a șters complet.
Mi-aș dori ca atunci când voi ajunge acolo să nu am regrete care să mă apese cu adevărat. Dar adevărul e că viața nu vine cu manual. Și uneori faci lucruri pe care n-ar fi trebuit să le faci. Nu pentru că sunt „greșite” după regulile altora sau pentru că nu sunt „politically correct”, ci pentru că așa e viața: încerci, greșești, înveți… iar uneori, fără să vrei, îi tragi și pe alții în propriile tale lupte.
Poate de asta am privit mereu viața ca pe un joc.
Nu un joc simplu sau lipsit de sens, ci unul în care te antrenezi constant să înțelegi cine ești. Un joc în care nu poți evolua decât după ce accepți niște adevăruri simple: viața are foarte puține reguli reale. În rest, majoritatea lucrurilor sunt doar reguli inventate de oameni, pagini scrise de alții despre cm „ar trebui” să trăiești.
Dar la final, cred că totul se reduce la ce lași în urma ta.
La oamenii pe care i-ai făcut să se simtă în siguranță lângă tine. La mâinile pe care le-ai ținut atunci când le era greu. La felul în care ai iubit, chiar și atunci când nu știai cum.
Pentru că timpul trece peste toți.
Și într-o zi, fiecare dintre noi va ajunge partea aceea a imaginii care nu mai aleargă… ci doar își amintește.
Sunt convins că, într-o zi, o să ajung în partea cealaltă — în partea în care nu mai alerg după oameni, după timp sau după versiuni mai bune ale mele, ci doar stau și privesc înapoi la tot ce am fost.
Iar dacă mi-aș dori un singur lucru atunci, ar fi ca oamenii pe care i-am iubit, i-am dezamăgit sau poate chiar i-am rănit să înțeleagă că, dincolo de ambiție, orgoliu, greșeli și luptele pe care nu le-am spus nimănui, fiecare a însemnat ceva pentru mine și fiecare a pus o cărămidă în omul care încă încerc să devin….
Pot spune asta sincer și fără niciun regret ascuns: nu a existat persoană în viața mea de la care să nu învăț ceva. Nu-mi amintesc pe nimeni care să fi trecut prin viața mea și să pot spune că mi-a lăsat doar rău în urmă. Pentru că până și oamenii care m-au durut au lăsat lecții, iar până și plecările au construit ceva în mine.
Și poate tocmai de asta mă simt norocos.
Pentru că am avut oameni care, într-un fel sau altul, m-au schimbat. Chiar dacă, uneori, sentimentele nu au fost reciproce, iar unele povești au rămas neterminate, fiecare om a lăsat o urmă în mine.
Iar urmele astea sunt, de fapt, tot ceea ce muncesc, învăț și construiesc în fiecare zi din mine însumi....

𝐎𝐠𝐥𝐢𝐧𝐝𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐩𝐢𝐨𝐧……

Mi-a plăcut să joc șah. Nu atât de mult cât mi-a plăcut tenisul, dar îmi plăcea. Pentru că, la fel ca în tenis, trebuie să calculezi, să anticipezi și să reacționezi înaintea adversarului — uneori chiar înainte ca el să apuce să gândească mutarea. Mă uitam la mâinile domnului și îmi imaginam cm au trecut anii peste ele. Zâmbetul nu se vedea în poză, dar știam că era acolo. Am pierdut mult în viață. Și știu că voi mai pierde. Știu și de ce. Dar e greu să schimbi orgoliul. E aproape imposibil să oprești ambiția. Și e nedrept, într-un fel, cm ai putea opri dorința unui adult de a ține minte promisiunea din copilărie: “Să nu uiți niciodată cine te-a ajutat… dar nici cine te-a încurcat.”
Mi-ar plăcea ca, peste câțiva ani, să mă uit înapoi și să pot spune: Am reușit. Nu m-am mințit pe mine.
Și poate atunci voi reuși să-mi recâștig zâmbetul — pe cel pe care l-am lăsat undeva acasă, crezând că lucrurile efemere îmi vor aduce fericirea. Sau, mai sincer spus, că iluziile îmi vor hrăni visele…. Până în ziua în care va veni acel moment, mă voi uita în oglindă și nu voi vedea doar chipul meu, ci amintirea acelui „pion” rătăcit, mic și încăpățânat, care a înaintat fără să știe dacă va ajunge vreodată la capăt, dar care a refuzat să se oprească, chiar și atunci când fiecare pas îl costa bucăți din el, sperând în tăcere că, dincolo de toate pierderile, va deveni ceva mai mult decât a fost vreodată lăsat să creadă că poate fi.

O picătură "din mine"pentru o viață întreagă...

De ce? E simplu. Totul a început când am ajuns în București, pe la 18 ani. Auzisem că primești o zi liberă și niște bonuri de masă – pe atunci cred că erau în jur de 70 de lei, nu mai știu exact. Pentru mine, la vârsta aceea, însemna mult, era suficient cât să mă descurc câteva zile, iar ziua liberă chiar conta – era o pauză binevenită, o gură de aer.
La început am mers pentru beneficiile acelea mici, dar importante, apoi, fără să-mi dau seama, a devenit un obicei. De ani buni, la fiecare 65 de zile, îmi fac programare și merg să donez, un "ritual" tăcut pe care îl respect cu seriozitate.
Nu pot spune că atmosfera este mereu plăcută, uneori oamenii de acolo par încruntați, obosiți, poate copleșiți. Au fost și știri care sugerau că sângele ar fi „tranzacționat”, lucruri care te pot pune pe gânduri, dar nimic din toate astea nu m-a descurajat..... din contră.
Îmi amintesc vorbele unei doamne de acolo care mi-a spus că grupa mea sanguină este de mare ajutor pentru bebeluși, gândul că o parte din mine ar putea salva sau ajuta un copil atât de mic a schimbat totul. Din acel moment, nu a mai fost despre bonuri sau despre ziua liberă. ....A fost despre responsabilitate, despre a face ceva concret, real.
De multe ori văd oameni care se asociază cu durerea sau suferința altora pentru a câștiga simpatie, pentru imagine, pentru validare. Și mă întreb: oare când vom face lucrurile pur și simplu pentru că sunt bune? Nu pentru aplauze. Nu pentru postări. Ci pentru că putem....
Eu donez sânge. Atât. Fără zgomot. Fără pretenții. Doar cu speranța că, undeva, într-un salon de spital, viața cuiva merge mai departe puțin mai ușor....