Ramona M. Covrig

La streașina casei, chiar lângă ușa de la intrare, doi codruși și-au făcut cuib. Își cresc puii acolo, sub acoperișul nostru, iar patru guri gălăgioase se trezesc ca din amorțire de fiecare dată când unul dintre părinți se încumetă să se avânte spre cuib. O adevărată faptă de vitejie. Și-au rânduit casa cu migală: danteluțe de iarbă uscată, catifeluri moi, mușchi verde cules cu răbdare și lipit cu sudoare și crez. Acum, de când ne-am aciuat și noi pe lângă casă, parcă noi suntem cei care deranjăm. Părinții sunt neobosiți. Aduc în cioc gâze și musculițe, într-un du-te-vino fără odihnă. Se opresc mai întâi precaut pe firul electric, apoi coboară smerit pe gard și mă țintuiesc cu privirea, făcând salturi țanțoșe și scoțând sunete care se vor aspre și amenințătoare. Ea își infoaie penele și se rotește ca un titirez, apoi dispare după o firidă, încercând să vadă dacă m-am speriat. El e mai sobru. Prinde o gâză, zboară drept spre cuib, lasă prada și primește imediat aplauzele corului gălăgios de pui. Apoi pleacă iar, după un nou festin. Ea, în schimb, pare mai atentă la primejdii. După atâtea manevre de camuflaj și asigurări că nimeni nu vede drumul spre cuib, obosește uneori și mai mănâncă din musculița prinsă. El vine, aduce, pleacă. Ea veghează prudentă sau se rotește amenințător, apoi înghite și ea câte o musculiță. Și iar pleacă. Și tot așa.

Împărțim același spațiu după legea nescrisă a „primului venit, primul servit” și, de cele mai multe ori, ajungem la pace. Eu cedez prima. Mă retrag în hamac — o pedeapsă greu de îndurat — sau sub copacul roz. De câteva zile, de când pare mai stresată și mănâncă mai bine, ea s-a făcut puțin mai durdulie. Se încordează mai rar și pare mai preocupată de penajul ei. Se scarpină și își netezește penele până la plictiseală. El vine și pleacă. Vine, livrează și pleacă. Ea pare mulțumită. Pe gardul zidit găsește mereu furnici, gâze și larve căzute din plopul încă tânăr, pe care vântul îl scutură din zori și până noaptea. Cu timpul, parcă a început să mă tolereze. Astăzi a intrat în cuib cu o gâză în cioc fără să-mi mai cânte bezmetic acel tril înșelător și certăreț. Nu știu cât vor mai sta puii în cuib, dar după cm li se văd deja ciocurile pe marginea lui, într-o zi vor zburda și ei prin aer. Acum doi ani, alți codruși și-au întemeiat familia sub același acoperiș. Erau mai sociabili și mai tandri unul cu altul. Se lipeau din când în când, ca un cuplu obișnuit cu dragostea. Perechea aceasta tânără pare însă mai degrabă un cuplu parental: practici, atenți, mereu la datorie.

Dar nu e puțin lucru să cooperezi atât de frumos la sarcina comună de a-ți crește puii până când vor prinde curajul cerului. Iar astăzi — și probabil încă multe zile de acum înainte — vom mai sta împreună, privindu-ne reciproc. Și cine știe… poate, la final, îmi vor lăsa și mie o râmă sau o gâză drept semn de pace. Cu sau fǎrǎ semnul de pace se vor întoarce într-o zi turnați în alte trupuri.