Român Verde

Iar bate câmpii musiu Cătălin Borangic.
Toate bune și frumoase, dar:

Revoluția Franceză și Războiul de Independență al americanilor: sunt prezentate ca exemple de conflicte interne între comunități apropiate cultural, dar în realitate războiul american a fost în cea mai mare parte un conflict între coloniile americane și puterea colonială britanică, un război de independență mai curând decât unul civil sau etnic; au existat și loialiști britanici, dar proporțional nu a fost același tip de conflict ca războaiele civile sau genocidurile pomenite ulterior.

Holodomorul: nu a fost un „conflict” armat între comunități, ci o foamete indusă de politici economice și represive ale regimului stalinist împotriva populației ucrainene. Nu se încadrează în aceeași categorie cu războaiele civile ori inter-comunitare.

Cambodgia (regimul Khmerilor Roșii): la fel, a fost mai degrabă un genocid organizat de stat împotriva propriei populații decât un conflict între comunități similare; a fost ideologic, dar nu neapărat rezultat dintr-o fractură de tip „fratricid” între grupuri egale.

Războiul din Ucraina: este în mod clar un conflict interstatal, nu exclusiv civil. Poate fi interpretat parțial drept „fratricid” pentru că există legături culturale și lingvistice între ruși și ucraineni, însă originea este totuși invazia Rusiei asupra unui stat suveran, nu o sciziune internă.

Afirmația „nu avem zvâcniri auto-devoratoare” referitoare la România: istoria arată contrariul. România a avut conflicte interne violente, de exemplu rebeliunea legionară din 1941, răscoalele țărănești sângeroase (1907), epurările politice din perioada comunistă, mineriadele. Nu au fost războaie civile propriu-zise, dar au existat forme grave de violență internă.

„Nu prea avem rude gard în gard”: geografic și istoric, spațiul românesc este tocmai unul al conviețuirii între români, maghiari, sași, evrei, romi și alte comunități.

În rest, noi să fim sănătoși.

Adio, Călin Georgescu.

Citind și recitind textul de mai jos, sunt tot mai convins că pericolul pentru țara asta nu e masa de suveraniști pseudo-analfabeți, ci acei inși care se folosesc de cultura și/sau de inteligența lor pentru a manipula acele mase de pseudo-analfabeți.

Oricum, trebuie să recunoaștem: dl. Cătălin Borangic ne oferă un spectacol de o iscusință rară. E nevoie de un curaj ieșit din comun ca să te ridici de unul singur împotriva conspirației universale: tăcerea presei române în fața pericolului himalayan. În timp ce noi, naivii, credeam că muncitorii nepalezi sunt oameni liniștiți, domnia sa… un veritabil Sherlock Holmes al geopoliticii de cartier, a descoperit adevărul cutremurător: iată! undeva, la 8.000 de kilometri, niște nepalezi au protestat. Șoc și groază!

Metoda e impecabilă. Mai întîi, ne zugrăvește cu migală un tablou siropos: o națiune de maeștri zen, plutind probabil la doi centimetri deasupra solului, coborîți direct dintr-o reclamă la bețișoare parfumate cu... mosc, bineînțeles. Apoi, cu o satisfacție greu de egalat, face țăndări acest bibelou de porțelan, ca să ne dezvăluie „adevărul”. Și adevărul e că… în Nepal există politică. Că oamenii mai și protestează. Exact cm se întîmplă în absolut orice altă țară, inclusiv la noi.

Dar bijuteria logică vine la final. Autorul se revoltă împotriva „guriștilor” care manipulează opinia publică și ascund realitatea ca să protejeze „afacerile cu muncitori ieftini”. Iar imediat după, ne oferă propria manipulare: ia un eveniment politic de-acolo de la ei, îl scoate din context și îl transformă în dovada că *toți* nepalezii sunt, de fapt, violenți. E ca și cm ai judeca un programator român din Berlin după imaginile cu minerii furioși din anii ’90. Sau ca și cînd ai spune că românii sunt niște bestii însetate de sînge pentru că l-au gonit pe Ceaușescu din CC. Impecabil, nu-i așa?

Paradoxul e delicios: acuză bucătarul că a pus prea multă sare în ciorbă, în timp ce el însuși golește toată solnița în farfuria cititorului. Ce să zic, felicitări! Omuleandrul a reușit performanța dubioasă de a demola un stereotip inofensiv (omul blajin) ca să-l înlocuiască cu unul mult mai toxic (străinul violent care pîndește după colț). A schimbat o icoană cu o sperietoare și s-a aplaudat singur pentru ispravă. Unii i-ar spune manipulare. Știți voi, manipularea aia de care el nu se satură să acuze presa.

Mă rog, dacă e să-l iei la bani mărunți, cu argumente, o să-ți răspundă invariabil că… textul lui era despre altceva, n-ai înțeles tu ce și cum.

***Aurelian

Duamna asta nu cred că știe un lucru foarte important: cu cât sunt mai educați românii, cu atât mai puține voturi ia ea.