Psih. Anca Elena Boalca

Despre oboseala identitară - "lumea" ne cere să funcționăm pe pilot automat.

Există astăzi o formă de oboseală care nu seamănă cu burnout-ul clasic.
Nu se rezumă doar la stres, suprasolicitare sau lipsa odihnei.
Este o oboseală mai profundă, mai tăcută și mult mai greu de recunoscut, oboseala identitară.
O întâlnim frecvent la oameni funcționali, performanți, adaptați social.
Oameni care „se descurcă”, livrează, care sunt eficienți.
Și totuși, în interiorul lor apare treptat o senzație greu de formulat:
„Nu mai simt cine sunt.”
„Funcționez, dar nu mă mai simt viu.”
„Totul merge… și totuși ceva lipsește.”

Această ruptură dintre funcționare și trăire devine una dintre marile tensiuni psihice ale lumii contemporane.

Societatea actuală recompensează adaptarea rapidă, controlul emoțional, eficiența și disponibilitatea continuă.

În multe contexte, identitatea începe să fie construită în jurul întrebării „Cât de util sunt?”.
Astfel, valoarea personală devine dependentă de performanță.
Iar sinele începe să se organizeze în jurul validării externe.

Din perspectivă psihodinamică, acest proces poate conduce la dezvoltarea unui sine fals, o structură psihică adaptativă construită pentru a răspunde așteptărilor mediului, chiar cu prețul îndepărtării de nevoile autentice ale persoanei.

Problema este că sinele fals nu produce vitalitate.
Produce funcționalitate.
Iar omul poate deveni extrem de competent și profund deconectat simultan.

În cabinet, oboseala identitară nu apare întotdeauna sub forma colapsului vizibil.
Uneori apare prin, incapacitatea de a mai simți bucurie, dificultatea de a se conecta autentic în relații, senzația de gol interior, hiperfuncționalitate, incapacitatea de repaus psihic, anxietate difuză, sentimentul că viața este trăită „din rol”.

Persoana continuă să existe social, dar începe să dispară afectiv din propria viață.

Există ceva profund alienant în faptul că omul contemporan își optimizează constant comportamentul, dar își pierde treptat contactul cu lumea interioară.

Articolul complet îl găsiți pe Linkendin

Psih. Anca Elena Boalcă