Psih. Anca Elena Boalca

Feminitatea locuiește în tine, este o arhitectura complexă.

Există femei care intră într-o încăpere și aduc cu ele o anumită liniște, o căldură, o prezență greu de explicat. Nu pentru că încearcă să atragă atenția, pentru că au învățat să fie prezente, sa fie conectate cu adevărul lor.

O femeie cu har nu este femeia perfectă.
Este femeia care și-a cultivat relația cu propria interioritate.
Ea știe să se retragă uneori din zgomot și să se întoarcă spre corpul ei.
Spre ritmurile ei.
Spre ceea ce simte cu adevărat.
Intuiește cu precizie uluitoare.
Are grijă, are credință și iubește fără să se teamă.

Dansul, meditația, timpul petrecut cu prietenele, ritualurile mici de grijă, credința, liniștea, conectarea cu intuiția, blândețea, iubirea, toate acestea sunt fațete ale feminității. Sunt forme prin care femeia își păstrează contactul cu energia ei interioară.

Feminitatea se stinge atunci când trăim doar pentru exterior și performanță.
Și renaște atunci când începem să ne ascultăm din nou.
Uneori ai nevoie doar de câteva minute în care să nu demonstrezi nimic.
Doar să exiști în liniște.

Închide puțin ochii.
Așază-te într-un loc confortabil.
Pune-ți mâinile pe abdomenul inferior și respiră lent.
Imaginează-ți cm prin coloana ta vertebrală începe să curgă o lumină aurie, caldă, fluidă, continuă.
O lumină care coboară ușor prin corp și se așază în uterul tău ca o sursă de viață și energie.
Simte cm corpul tău se înmoaie.
Cum respirația devine mai profundă.
Cum te întorci, încet, spre tine.
Păstrează acesta stare cu tine.

La început, când suntem tinere, confundăm adesea feminitatea cu frumusețea. Ne preocupă estetica, felul în care arătăm, hainele pe care le purtăm, imaginea pe care o proiectăm în exterior.

Maturitatea feminității mele nu înseamnă doar estetica hainelor pe care le aleg sau încercarea de a păstra aparența unui corp tânăr.
Înseamnă să-mi dezvolt spiritul, să am curajul de a mă transforma, să-mi dau voie să mă exprim liber și autentic.
Înseamnă să mă simt vie în interiorul meu, nu doar frumoasă în privirea celorlalți.

Feminitatea începe exact aici, în relația pe care o am cu propria mea energie vitală.

Psih. Anca Elena Boalcă

Săptămâna aceasta voiam să scriu despre iubire.Dar, uneori, viața își schimbă singură tema.

Ultimele zile au fost despre pierdere și moarte. În cabinet, în majoritatea poveștilor pe care le-am ascultat. Era ca și cm sfârșitul săptămânii purta o înmormântare nerostită. 

Relația mea cu moartea nu este una recentă. Am crescut la țară, mergând la înmormântări alături de bunica mea. Nu eram singurul copil în situația asta, eram mulți. Moartea era parte din viață, nu o ruptură de neînțeles.
Apoi am crescut și, ca mulți dintre noi, am început să o evit.

Astăzi, ca psihoterapeut, însoțesc frecvent procesele de doliu. Și da, simt că există în mine o capacitate de a sta lângă pierdere, de a o conține, de a o traduce.

Vineri dimineață am avut un gând scurt și rece, o imagine clară. Câteva momente mai târziu, mesajul prietenei mele, "a murit...".

Nu moartea în sine mă șochează cel mai mult, felul în care o intuiesc. Ca și cm vine de după colț, se construieste un spațiu invizibil în care ne întâlnim înainte să se întâmple.

Și totuși, dincolo de această dimensiune misterioasă, ceea ce mă atinge cel mai profund sunt ultimele cuvinte ale celor care pleacă.

O mamă îi spune fiicei: „să iubești.”
Un tată îi spune fiicei: „fii fericită.”
Alt tată spune: „nu te mai îngrijora, trăiește-ți viața.”
O mamă îi spune fiului: „caută o femeie care să te iubească.”
O altă mamă: „alege un bărbat care să te iubească.”

În fața morții, esențialul se simplifică radical.

Viața și moartea par să fie țesute pe același fir roșu, firul iubirii.
Și totuși, iubirea rămâne una dintre cele mai dificile experiențe umane.

Unii dintre noi nu reușesc să o acceseze.
Alții iubesc acolo unde nu sunt iubiți.
Unii sunt prea răniți ca să mai aibă energie pentru ea.
Alții rămân în relații fără viață.
Mulți rămân singuri.
Și există și cei care, uneori, au norocul să o simtă.

Închei cu o observație care mă însoțește de câțiva ani.
Paradoxal, suferința noastră nu se leagă întotdeanuna de iubirea împlinită, ci de cea care a rămas incompletă.
De multe ori, durerea devastatoare se organizează în jurul relațiilor în care nu am fost iubiți, văzuți sau îngrijiți așa cm aveam nevoie.

Psih. Anca Elena Boalcă

Nu tot ce este explicat este și trăit.

Astăzi m-am gândit să vorbim despre acele momente în care oamenii înțeleg foarte bine ce li se întâmplă… dar nu simt aproape nimic din ceea ce este rațional și logic.

Experiența clinică m-a pus, în mod repetat, în contact cu acest tip de funcționare, discursuri coerente, articulate, uneori impecabile, în care viața emoțională apare tradusă în idei, concepte și explicații. O formă de claritate care, paradoxal, ascunde o distanță față de sine.

Întâlnirile pe care le-am avut în ultimul timp m-au determinat să scriu despre două mecanisme de apărare des întâlnite, raționalizarea și intelectualizarea.

Raționalizarea oferă o explicație logică pentru ceea ce doare.

Intelectualizarea mută trăirea în planul gândirii, unde poate fi analizată, dar nu neapărat simțită.

Funcția lor este una adaptativă, reduc anxietatea, organizează experiența, dau iluzia controlului. Sunt mecanisme prin care psihicul evită colapsul existențial.

Dar atunci când devin dominante, apare un tip particular de dezechilibru.

Totul este înțeles, nimic nu este trăit.

În termenii psihodiagnosticului psihodinamic, această organizare poate reflecta o scindare între gândire și afect. O ruptură subtilă în care emoția este disociată de conștientizare. Persoana devine lucidă în explicații, dar opacă în trăire.

Se vorbește despre pierdere, fără doliu.

Se descriu relații, fără implicare emoțională.

Pe termen lung, această poziționare internă poate duce la relații lipsite de profunzime, dificultăți în intimitate și o senzație persistentă de gol sau de deconectare.
Psihicul nu are nevoie doar să înțeleagă.
Are nevoie să simtă, să conțină și să transforme.

Echilibrul psihic începe acolo unde mintea rămâne în acord cu realitatea, iar sistemul emoțional își acceptă propria existență.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut