LOKAL

O dacie 1310 prăbușită sub un nuc, între o anexă neo-vernaculară și un garaj lăsat în paragină. Lângă anexă, rampe de beton pentru reparații auto astupate cu pământ din care cresc buruieni; peste tot buruienile reconfigurează relația cu aleile de beton fisurat, mâncat, rupt. O hartă a lipsei oricărei intervenții în care urmele s-au suprapus natural. Atitudinea față de grădină se reflectă în interior. Sobe vechi de faianță albă de secol XIX lângă birouri de secretariat din toate deceniile de după WW II. Scaune adunate fără criterii aşezate în spatele birourilor lângă sobe de teracotă montate şi ulterior “remaiate” pe genunchi, strâmbe, sparte dar înca funcționale. Fişete de tablă ambutisată sub lămpi de neon pe holuri ale caror vopsitorie a înghițit tot; detalii, tâmplării, intrerupatoare, desenele decorative de pe tavan. Şi peste vopsitorie lambriu din stinghii “fine” de brad, trecut peste pereții originali, pereții falsi, usi. Toate fac parte din Eminescu 57. În timp fiecare urmă si-a făcut loc, s-a integrat într-o istorie în care totul este coprezență. Starea de coprezență fundamentează proiectului. Nu aruncăm nimic, transformăm numai atât cât trebuie ca să facem locul să funcționeze. Rămân fisurile, buruienile, mobilierul, lambriul. Aducem cât mai puține obiecte noi pentru că nu vrem să alterăm rezultatul acumulării de urme. Bricolăm mult şi construim puțin. Dincolo de orice intervenție corcodusul rosu rămane in fața casei, in mijlocul buruienilor, punctul de reper de la Eminescu 57. Daca e primavara e rosu, pană toamna tarziu, dar asta e alta poveste pe care o să o scriem cand va veni timpul.