Oglinzi interioare

"- Ai zâmbit, am spus furios.
- Am zâmbit? s-a mirat ea.
- Da, ai zâmbit: pe mine nu mă poți păcăli așa ușor. Mă uit cu mare atenție la amănunte.
- La ce amănunte te-ai uitat? a întrebat.
- Pe fața ta a rămas ceva. O părere de zâmbet.
- Si de ce să fi zâmbit? a întrebat ea cu asprime.
- De naivitatea mea, de întrebarea dacă mă iubești cu adevărat sau doar ca pe un copil, de unde să știu...Dar ai zâmbit. N-am nicio îndoială."

Tunelul - Ernesto Sabato

🌀Realitate sau proiecție?

În „Toba de tinichea” de Günter Grass, am întâlnit probabil cea mai frumoasă și puternică reprezentare a unei lumi suferinde și nelinștitoare. Redau mai jos un fragment:

„Dragul de el [Bruno], pare că îmi apreciază povestirile, fiindcă de cm îi trag o minciună, mă lasă să înțeleg că și-a dat seama, arătându-mi ultima momâie cu noduri, confecționată din sfoară. De este sau nu artist, rămâne de văzut. O expoziție cu creațiile lui ar fi bine primită de presă și ar atrage și câțiva cumpărători. Înnoadă sfori ordinare pe care le adună, după orele de vizită, din odăile pacienților săi, și le încâlcește atât, până scoate din ele niște creaturi pline de gâlci. Le bagă apoi în ghips, le lasă să se închege și le înfige în andrele, fixate pe mici suporturi de lemn. ”

„Toba de tinichea” este o carte tulburătoare. Pe scurt, Oskar se află într-un spital de boli nervoase. Într-o lume apăsată de ororile războiului, de încurcături și destine care încearcă să se țină la suprafață, o lume amenințată de „nebunie” și de na**sm, Oskar refuză să crească, să vorbească și își spune povestea bătând toba de tinichea. Bruno este îngrijitorul și prietenul său.

Așa cm oamenii poartă în ei atâtea fire încâlcite, așa arată și momâile lui Bruno. O lume suferindă, deformată și neliniștitoare. Într-un fel, el a găsit o cale de a ține la distanță această încurcătură umană, o face vizibilă și, poate, mai suportabilă pentru el. Fără cuvinte, cu degetele. Fără judecată, fără vinovății. Bruno modelează salvator absurdul ca să îi poată proteja pe ceilalți.

Nu este artist. Are un statut umil, de îngrijitor, dar mâinile lui au găsit intuitiv forma de exprimare a ceea ce nu este liniar și ordonat, un mod de a sublima trăirile care se lovesc de această realitate. El nu strigă, nu bate toba, nu descâlcește. Doar acceptă. Și înnoadă.

Mă gândesc cm ar fi fost receptată expoziția. Îmi vine în minte un fragment al lui Antonio Lobo Antunes despre întâlnirea transformatoare cu literatura și arta, și referința acestuia la Pomar, care te absoarbe și te poartă în locuri inconfortabile, dar necesare. Probabil că expoziția lui Bruno ar fi avut același efect. Dar poate și un efect salvator, un model de supraviețuire psihică, chiar în mijlocul haosului.

Ce vreme perfectă de citit! De Ziua Națională a Lecturii, m-am gândit să vă prezint planurile mele pentru următoarea perioadă. Pe unele le recitesc, pe altele le-am început doar. Cred că fiecare carte are vremea ei.

Îmi place să citesc beletristică în română. Este limba în care visez. Este limba în care tata, de acolo de unde e, mi-a vorbit în vis. Vorbele lui au devenit muzică.

Mai citesc și în engleză și, foarte rar, în portugheză (mai mult, pentru exercițiu), dar prefer româna. Am citit Portretul lui Dorian Gray în engleză. Așa a fost să fie! Ușurința cu care am citit-o m-a uimit și pe mine. Aproape aceeași viteză și claritate ca în română. Este una dintre cărțile mele preferate.

Astăzi vreau să le mulțumesc tuturor scriitorilor care mi-au îmbogățit viața și traducătorilor care împletesc, dezleagă, pun din sufletul lor și ne apropie de marea literatură.

Din aceste șase cărți din imagine, trei pot fi parte din lecturile grupului Oglinzi interioare – Cărți, reflecții, introspecții: Despre dragoste și umbră, Rușinea, Portretul lui Dorian Gray. Poate și Șotron.

P.S: Voi ce citiți în perioada aceasta?