Iaacasa.ro

Bancul cretin de miercuri.
Da, e joi, dar undeva în lumea asta sigur e miercuri.

Înaintea fiecărei lecții despre Tora avem 15 minute de discuții libere cu rabinul. De exemplu eu mă plâng că n-am bani să plătesc cursul următor. Și sunt din ce în ce mai convingător. La ultimul curs, pentru prima dată, rabi a zis un banc. Păcat că nu m-am gândit să-l filmez.

Sarah e la plajă cu copilașul său, Șloim. La un moment dat vine un val care îl trage pe copil în larg. Sarah începe să strige disperată după ajutor. Câțiva turiști sar în ajutor, dar nu reușesc să ajungă până la Șloim. Sarah strigă și mai tare, vine salvamarul care, din păcate, nu reușește nici el să-l prindă. Sarah cade în genunchi și începe o rugă fierbinte către Dumnezeu. La un moment dat din cer apar două brațe imense care îl prind pe micuț și îl depun cu grijă infinită în brațele mamei. Sarah, cu lacrimi în ochi, se agață recunoscătoare de brațele imense și strigă: “Doamne, îți mulțumesc din toată inima, dar Șloim avea și o pălărioară!”

Despre oameni și meserii periculoase

Când am luat în 2023 cei doi stupi prăpădiți planul nu era să mă ocup de ei ci ei să se ocupe de livada mea.

Contractul încheiat între mine și cele două regine exact asta stipen*sa:
Punctul 1: Subsemnatul, în calitate de tată vitreg, vă las în pace, iar voi faceți ce vă taie capul.
Punctul 2: Tot eu mă angajez să vă fac tratamentele la timp, iar voi îmi polenizați prunii și merii.
Punctul 3: Același eu n-am voie miere, iar alor mei nu le place, deci n-aveți decât să vă spălați cu ea pe cap.

Unde am ajuns? Am ajuns în punctul în care, de exemplu, mi-au polenizat încrucișat dovlecii cu dovleceii de am obținut niște mutanți pe care și porcu' lui Costel i-a privit cu suspiciune înainte de a nu-i mânca. Apoi ele, albinele, s-au înmulțit în progresie geometrică și acum, la modul serios, avem mai mulți stupi decât pruni, iar prima extracție de anul ăsta acoperă lejer nevoile de miere ale unei țări mici și pline de diabetici.

Și nu e totul. Era prea simplu. E și ceara. Ce naibii să faci cu atâta ceară?! Și cm avântul DIY postpandemic nu m-a părăsit am luat decizia să intru în industria lumânărilor. Când i-am zis lu' mămica vestea cea mare că de săptămâna viitoare ne apucăm să facem lumânări am avut unele emoții. Adică știți foarte bine cm a reacționat când mi-am luat tractorul. Apoi când m-am apucat să fac vin. Apoi când am luat o moară mică să facem făină integrală. Apoi cursul de apicultor. Apoi atelierul de tâmplărie. Urmat de cel de sudură MIG, TIG și MMA.

- Și fitile de unde iei?
- Habar n-am. Presupun că se găsesc de vânzare.
- Lasă că-ți tai eu din niște nădragi de-ai lu' tac'tu.

Încep să râd. Îmi și imaginam cm le vând lumânări parfumate yoghinilor din fundu' curții și cm dansează ei în chelea goală, toată noaptea, la lumina dată de pantalonii lui tăticu.

- Mamă, hai să nu facem chiar totul în casă. Fitilele le cumpăr.
- Și cm le rulăm?

Aceasta persoană interesată de o industrie emergentă să fie mama mea? Mi-au schimbat-o extratereștrii? Măi să fie! La tractor n-a venit niciodată să țină cardanul pe poziție sau să agațe freza în tiranți, dar văd la la lumânări se bagă.

- Nu știu, mamă. Acum mi-a venit ideea.
Din păcate respectiva idee mi-a venit duminică seara așa că n-a apucat să evolueze semnificativ până luni dimineață când am plecat la București.
Luni la prima oră mă trezesc în cabinet cu Bogdan-Te-Lepezi-De-Satana.

BTLDS:Ce faci, conașu'?
Eu: Nu știu și nici nu mă mai interesează
BTLDS: Aha. Și ai tăi ce mai fac?
Eu:Păi m-am gândit să-i pun să facă lumânări.
BTLDS: Ăsta ce joc e?
Eu: Nu e joc. Îi pun să facă lumânări.

Și îi povestesc întocmai ce v-am povestit și dvs mai sus.

BTLDS: mă, interesant. Maică-ta nu știe să țeasă la gherghef? Taică-tu să potcovească gloabe... chestii din astea bio, de secol op'șpe. Că asta cu lumânările... e cam periculoasă treaba.
Eu: de ce?
BTLDS: păi dacă află Preafericitu' că îl ataci la lumânări nu te văd bine. Când i-ai dat rabinului 100 de euro n-a zis nimic, dar la lumânări n-o să închidă ochii.
Eu: păi nu fac, mă, lumânări bisericești. Fac din alea la pahar.

Trebuia să-i vedeți mimica lui Bogdan la ultima replică. Încă râd:
- Conașu' eu doar ți-am pus în vedere. Când o să te închidă ăștia pentru trafic de lumânări să le zici colegilor de celulă că te-au săltat pentru trafic de droguri că altfel te fac ăia poștă din prima seară. Cu lumânări parfumate.

Update
Mor, efectiv. Ca să nu am niciun dubiu, doamna a ajustat corespunzator semnul

Despre oameni și artiști

Sâmbătă am dat o fugă în pădure unde sunt o mulțime de copaci doborâți de furtunile din primăvara asta și mi-am ales câteva lemne din care voiam să îmi fac un cuier viking și o bibliotecă spartană. Dacă îmi rămânea material aveam în proiect și o reproducere fidelă a patului lui Ulise.

La o vedere superficială, cam vreo trei brațe de crăci. O vedere prefesional-artistică ar fi remarcat însă că nu erau crengi oarecare ci răsucite, bizare, interesante și misterioase. Am pierdut cu ele vreo două ore din viață până le-am găsit și vreo 500 de calorii până le-am tăiat și le-am cărat în curte bucată cu bucată, direct în șopronul meu de creație.

Șopronul meu de creație este, așa cm îi spune numele, locul minunat în care artistul tâmplar și fierar-sudor din mine creează mici bijuterii întâmplătoare respectiv sudoripare . Asta de vineri până duminică.De luni până joi șopronul meu de creație este magazie de lemne, distilerie clandestină, garaj pentru biciclete și, desigur, buda lui Micky.

Reluăm firul epic. După siesta bine meritată, am ieșit, plin de entuziasm, să iau la prelucrat prețiosul material lemnos. Efectiv mă simțeam precum celălalt mare artist, Michelangelo, care zicea, într-un interviu, că el nu vede blocul de marmură ca pe un bloc de marmură ci vede statuia și el trebuie să o elibereze. Și eu voiam să-mi eliberez cuierul, biblioteca și patul lui Ulise.

Ei bine, da, crengile nu mai erau. Știți sentimentul ăla progresiv de nedumerire care se transformă în neliniște apoi în agitație și se finalizează cu panică? Prin el am trecut eu cu un fierăstrău în mână în timp ce alergam prin curte ca o găină fără cap. Ca o găină tâmplăriță, artistă, cu fierăstrău, dar fără cap.

- Mamăăă! Mămicăăă!
- Ce-i?
- Erau niște crengi în șopron.
- Așa.
- Nu mai sunt.
- S-or fi pus pe foc.
- Acum o oră erau, iar în ultima oră n-ați făcut niciun foc.
- L-am văzut pe tac'tu chinuindu-se cu niște crengi.
- LE-A TĂIAAAAAT???
- Nu le-a tăiat, cred că le-a dus în grădină.

Nu stau să primesc alte lămuriri. O iau la fugă spre grădină. Găsesc crengile stivuite lângă gard. Cu strângere de inimă le scot din stivă. Dezastru - doar patru mai rămăseseră întregi, restul se rupseseră. Hai să zic că de cuier îmi ajung, dar adio bibliotecă și nici vorbă de pat odiseic.
Iau cele patru crengi și le duc înapoi în șopronul de creație.
- Înainte să umpli toată curtea cu rumeguș nu dai puțin cu motocoasa la poartă?! Că a ajuns iarba de jumătate de metru.
- Da, mamă!Dar să-i spui lui papa să nu îmi mai ia crengile din magazie.
- Sigur!

Și mama i-a spus. Și tata nu le-a mai luat. A venit însă văr'miu și le-a tăiat cu toporu. Apoi le-a dus și le-a depozitat în grădină. Apoi s-a suit pe bicicletă și s-a dus să-și cumpere țigări. În timpul ăsta eu am terminat de tuns iarba de la poartă.

Seara mă sună Ilinca. Și încep să mă plâng. Ce planuri am avut, ce opere s-au pierdut, câte calorii am irosit. Așteptam o mângâiere verbală. O dovadă de empatie, eventual simpatie. Am primit o întrebare:
- Tati, tu nu prea ai aliați în curtea aia, așa-i?