Kulturhaus Bukarest

Toată seria de evenimente erotice din clubul Twice a început într-o seară toridă de vară, cu o lectură erotică și un bodypainting improvizat. Nu era nici strategie de marketing, nici provocare gratuită, era o joacă, o curiozitate, o explozie de libertate într-un oraș care abia învăța să-și simtă corpul. A doua zi, ziarul Libertatea titra: „S-a deschis prima cafenea de artă erotică din București”. Titlul era, firește, exagerat. Dar a făcut valuri. A stârnit curiozitate, scandal, fascinație. Și a marcat începutul unei serii de evenimente care aveau să definească pentru mulți anii 2000: epoca Twice, așa cm o știm cu toții (cei bătrâni, adică).

În acei ani, Bucureștiul fierbea. Era pofta de viață după ani de cenușiu, era dorința de a sparge tipare, de a ne trăi pielea, dorințele, nevoia de a fi văzuți și liberi. În Twice nu exista decor, ci energie pură. Oameni frumoși, nopți nesfârșite, lumini care făceau totul să pară posibil.
Candelabrele tremurau, podeaua vibra, iar orașul pulsa în același ritm cu muzica.

Astăzi, aceeași sală arată altfel. În locul dansului, liniște. În locul zgomotului, memorie.

Expoziția „Twice 2000–2008: Ritmul Tejghelelor de Bar” aduce înapoi acele imagini: sala plină, luminile albastre, trupurile care respirau în același tempo. Și, chiar lângă ele, o fotografie tăcută: aceeași sală, dar dimineața, după ce s-au aprins luminile pentru curățenie. Mirajul a dispărut. Podeaua e aspră, pereții goi. Magia s-a retras, lăsând în urmă urmele unei nopți care a ars prea repede.

Acea imagine nu e rușine, ci adevăr. E dimineața de după orice extaz, partea pe care nu o vede nimeni, dar fără de care nimic nu e real. Libertatea e frumoasă doar dacă are curajul să-și privească oboseala.

Am citit comentariile voastre.
Unii spun că galeria e o risipă de spațiu. Alții ar vrea clubul înapoi. Unii râd, alții se revoltă, alții își amintesc, cu o bere imaginară în mână, de bodyguarzii de la intrare sau de absența somnului. Toate aceste reacții sunt parte din poveste.
Pentru că Twice n-a fost niciodată doar un loc. A fost o stare colectivă. Un moment în care generația noastră și-a exersat curajul, de a fi, de a greși, de a iubi fără rușine.

Spațiul de azi nu șterge nimic din acel trecut. Îl lasă doar să respire altfel.
Acolo unde se dansa, acum se privește.
Acolo unde era febră, acum e reflecție.
E același loc, dar cu o altă vârstă.

Twice trăiește în continuare, în noi, în fotografii, în amintiri.
Doar ritmul s-a schimbat. Și Kulturhaus trăiește în continuare în noi (cei mai tineri de data asta).

Nu putem anunța deocamdata vernisajul pentru că mai avem o serie de poze la printat. Când le avem , vă dăm de știre.

Dacă ai dansat vreodată aici, atunci știi

Știi cm vibra podeaua.
Știi cm tremura aerul sub candelabre.
Știi cm te simțeai viu fără să-ți pese cine te privește.

Înainte ca acest spațiu să fie galerie de artă, a fost templu de noapte.
Locul unde Bucureștiul a învățat libertatea pe propria piele, nu din cărți, nu din filme.
Era Twice, cu febra începuturilor, cu nesomn, cu promisiunea că orice e posibil, măcar pentru câteva ore.

Astăzi, în aceiași pereți, lumina nu mai explodează, se așază.
Muzica nu mai ridică oamenii, îi lasă să vadă.
Aici nu se mai dansează. Aici se privește, se simte și se înțelege altfel.

Fotografia asta, cu sala plină, cu luminile albastre, cu candelabrele strălucind peste o mare de oameni, face parte acum din expoziția „Twice 2000–2008: Ritmul Tejghelelor de Bar”.
O imagine care revine exact acolo unde a fost trăită.
O amintire care devine document.
O noapte care devine memorie culturală.

Acesta nu este un spațiu reinventat.
Este același spațiu, crescut.
Un loc care a ars intens, apoi a învățat să respire.
Un loc care nu și-a renegat trecutul, ci l-a transformat în poveste și în cultură.

Dacă ai fost parte din acele nopți, vei dori să vezi cm arată ziua.
Dacă nu ai fost, vei dori să înțelegi ce înseamnă energia unui oraș când îl doare să fie tânăr.

Twice n-a dispărut.
Twice trăiește în fotografii, în povești, în noi.
Doar ritmul s-a schimbat, din bas în respirație.

De la club la galerie. De la noapte la dialog. Spațiul e același. Privirea s-a schimbat

Mulți dintre voi ați dat like acestei pagini într-o altă epocă. Când Kulturhaus era un club. Când dansam în camere pictate, sub proiecții vizuale și lumină stroboscopică. Sau UV. Când veneam aici pentru techno (bubuială), rock, hip-hop, petreceri tematice, nopți care începeau târziu și nu aveau sfârșit clar.

Dar, dincolo de muzică, Kulturhaus a fost întotdeauna mai mult decât un club. A fost un loc de experiment, de deschidere, de mix cultural. Într-un fel, a prefigurat ceea ce este astăzi: un hub cultural, un spațiu de expoziții, dezbateri, creație vizuală și memorie colectivă.

De ce nu mai e club? Pentru că timpul a trecut. Pentru că orașul s-a schimbat. Pentru că noi ne-am schimbat. Pentru că noaptea nu mai e ce era, și pentru că ideea de libertate a migrat din corp spre conștiință.

Am ales să nu replicăm ce a fost. Ci să creștem din acel ceva.
Astăzi, în același spațiu în care a fost clubul Twice (2000–2008), apoi Kulturhaus (2009–2023), există un spațiu viu, modular, care găzduiește expoziții de artă contemporană, fotografie, ateliere, conferințe, proiecții și dialog.

Am pregătit și am pus deja pe pereți expoziția de fotografie din club intitulată „Twice 2000–2005. Noaptea ca spațiu de libertate”. Ea reunește imagini dintr-un moment suspendat al Bucureștiului postcomunist. Un timp în care viața de noapte nu era doar un pretext pentru dans, ci un teritoriu în care corpurile, ideile și dorințele se exprimau fără intermediar. Fără rețele sociale. Fără presiunea expunerii continue. Fără filtre.

Fotografiile din această expoziție documentează o epocă în care clubul Twice era și scenă, și confesiune, și adăpost temporar. Vedem femei dansând goale pe bar, dar și cafenele literare, lecturi erotice, seri cu DJ, public care privește, aplaudă, râde, sau doar participă tăcut. Vedem o formă de libertate care nu mai există în același fel: nu pentru că nu ne mai permitem să o trăim, ci pentru că nu ne mai permitem să nu o filmăm.

Această expoziție nu este un elogiu al epocii, dar nici o judecată asupra ei. Nu e despre „obiectificare” sau „decădere”, ci despre cm se trăia vizibilitatea înainte de a deveni imagine de brand personal.

Corpul era, atunci, un instrument de prezență, nu de performanță. Privirea era reală, nu înregistrabilă. Iar clubul era un spațiu cu reguli fluide, în care fiecare își negocia propria apariție, prin dans, tăcere, expunere sau retragere.

Această arhivă vizuală nu cere aprobarea noastră morală. Cere doar atenția noastră sinceră.

Este necesar să priviți aceste imagini nu doar cu ochii de acum, ci și cu o minimă curiozitate față de o lume în care libertatea era viscerală, nu documentată. În care cafeaua se bea între dansuri, poezia se recita la 2 noaptea și o femeie putea dansa goală pe bar fără a fi nici rușinată, nici viralizată.

Vernisajul expoziției va fi undeva în decursul lunii (noiembrie) și intrarea va fi liberă. Poza este din sala de la etaj, acolo unde femeile dansau pe vremuri languros pe bar.