Dialoguri pe Canapea

Sunt în tren către casă. E o plăcere să călătoresc astfel. Am timp să îmi trag sufletul și să îmi limpezesc mintea. Nu prea știu rețeta potrivită pentru fiecare persoană pentru a fi bine, asta este o treabă pe care fiecare o face în propria-i bucătărie interioară.

Uneori mai suni un prieten, alteori mai stai de vorbă cu un psihoterapeut, mai îți vine să întrebi un mentor, mai privești un film, mai citești o carte. Dar ingredientele și gustul fin îți aparțin.

Totuși, există niște rețete sigure pentru a te pierde pe tine:
1. să privești în afara ta constant, fără a-ți da voie să privești în tine.
2. să încerci să mulțumești pe toată lumea.
3. să fii mereu o persoană drăguță și să te micșorezi contant.
4. să încetezi să faci ce îți place pentru că nu te aplaudă nimeni.
5. să îți trădezi valorile care te ghidează.
6. să (te) minți.
7. să renunți înainte de a fi încercat măcar.
8. să-ți întorci spatele.
9. să nu întrebi.
10. să vrei să faci frumos pentru alții, fără a ține cont de tine.

Până la urmă, viața nu este un spectacol cu public în care să luăm nota 10 la impresia artistică. Dacă faci să fie frumos doar pentru vitrină, înăuntru se deschide golul. Propria bucătărie interioară o poți decora cu tot sensul pe care-l descoperi pentru a te hrăni și alimenta cm ai nevoie.

O întrebare cu care să stai puțin. De weekend.

În ultima fotografie e surprins momentul apariției întrebării. Mergeam cu trenul, un bun prilej pentru dialoguri cu sine și cu cei din jur.

Ne place să trăim cu ideea că avem controlul constant.
Ne planificăm zilele, ne calculăm reacțiile și ne construim ziduri "perfecte" în jurul emoțiilor. Trăim cu o senzație de aparentă siguranță.

Dar oare ce pierzi când devii propriul prizonier?

Realitatea este, că ascunși în spatele acestor ziduri pierdem exact esențialul de care avem nevoie: conexiunea cu sine și cu cealaltă persoană.

Vulnerabilitate de zi cu zi nu înseamnă expunere fără filtre în fața oricui. Înseamnă, de fapt, curajul de a rosti:

-Nu știu cm să fac asta, am nevoie de ajutor.
-M-a rănit ce s-a întâmplat, deși am pretins că sunt bine.
-Am obosit să par puternic/ă/x mereu.

Abia în momentele în care lăsăm garda jos, spațiul dintre noi și cealaltă persoană se transformă dintr-un câmp de luptă într-o canapea confortabilă, unde putem, în sfârșit, să răsuflăm ușurați.

Tu când ai simțim ultima dată că ai avut curajul să fii vulnerabil/ă/x?

Sper să mă recunoști în ultima fotografie, unde sunt undercover.

De multe ori, cărțile despre perfecționism sunt de prisos. Coloziunea cu realitate diluează mecanismul perfecționismului.

Deși trăim într-o cultură care încurajează acest mecanism, el este de fapt o armură care te protejează de frica de a greși, de frica de a nu fi suficient/ă/x și de frica de respingere.

Viața are propriile metode prin care te dezbracă de această armură. Fiecare dintre noi trăiește una sau mai multe experiențe care ne lasă fără control.

Care dintre experiențele de mai jos te-a învățat renunțarea la perfecționism?