Meremet

Revin, după cm am promis, cu un nou episod despre casele bucureștene ale Familiei Regale, mai precis voi vorbi despre casa din strada I.L. Caragiale nr. 32.

Această superbă locuință în stil eclectic (Beaux-Arts), din păcate greu de admirat astăzi, după ce s'au plantat pini în fața ei, pare să fi fost construită în 1889. Voi prezenta mai jos istoria ei, așa imperfect cm am putut să o refac. Proprietarul-comanditar de la 1889 era Eliza Negel, soția colonelului Dimitrie Negel și fiica industriașului Gheorghe Assan (deci sora celebrilor George și Bazil Assan, reprezentanți de frunte ai marii burghezii bucureștene). Eliza și col. Negel au divorțat, ea recăsătorindu’se cu doctorul Dumitru Pădeanu la 1908. Acest Pădeanu s’a făcut remarcat la începutul anilor ’20, când a fost unul din întemeietorii primei organizații explicit fasciste din țara noastră, numită Fascia Națională Română, o precursoare a mișcării legionare. Prin 1923 exista deja o sciziune în rândul mișcării, una dintre grupări fiind facțiunea Pădeanu, cu sediul chiar în casa din str. Caragiale. Tot de aici, Pădeanu publica un ziar numit Fasciștii.

Deși nu am găsit vreo dovadă concretă, intuiesc că Eliza Pădeanu fostă Negel fostă Assan a murit pe la mijlocul anilor ’20, în orice caz casa a devenit proprietatea fiului ei, Dimitrie D. Negel. De aici începe legătura cu Familia Regală, tânărul Negel fiind deja de atunci un apropiat al ei. El vinde casa în ianuarie 1927 pentru 5.500.000 lei regelui Ferdinand, grav bolnav de cancer și care avea să moară în iulie același an. La partajul averii regelui, efectuat de moștenitori la sfârșitul anului, casa a revenit celei mai mari dintre fiice, adică reginei Elisabeta a Greciei. Știm că scopul achiziției fusese acela de a oferi o locuință de serviciu administratorului Domeniilor Coroanei, generalul Ernest Baliff; acest lucru este menționat explicit în inventarul făcut la moartea regelui. În fapt, dacă în București regii României s’au folosit de reședințe oficiale care erau proprietăți ale Coroanei (deci ale Statului), în practică o bună parte din necesitățile aparatului birocratic al Casei Regale erau deservite de proprietăți private ale regelui. Baliff era deja administratorul Domeniilor Coroanei din 1920 și va rămâne în funcție până la moartea sa, în februarie 1941. A locuit până la moarte și a murit în casa din str. Caragiale.

După moartea lui Baliff, casa a fost închiriată în scopuri comerciale, în particular Societății Mecano-Tehnica, care producea aparate Röntgen și în general tehnică medicală. Ca o curiozitate și coincidență, succesorul lui Baliff în fruntea Domeniilor Coroanei a fost chiar Dimitrie D. Negel, fostul proprietar al casei, care însă nu a mai locuit în ea. În 1944, prin cumul de funcții, a devenit și mareșalul Palatului.

Prin decretul Ministerului Justiției nr. 38 din 1948 a devenit automat proprietate a Statului. Este menționată explicit în hotărârea Consiliului de Miniștri din 19 iunie 1948, unde se precizează că fusese proprietatea regelui Mihai. Nu știu când și în ce condiții locuința fusese transferată din proprietatea reginei Elisabeta a Greciei în cea a regelui Mihai. Nu pare că fostul suveran ar fi depus cerere de retrocedare după 2000, ca în cazul altor proprietăți.

Un element care m’a ajutat foarte mult în a localiza casa reginei Maria prin sarabanda renumerotărilor stradale a fost casa de alături, cu adresa dublă Bul. Gheorghe Marinescu nr. 33 și str. dr. Capșa nr. 12. Această casă mai degrabă modestă a fost deținută și locuită de sculptorul Oscar Han începând dinainte de 1932 și până la moartea sa în 1976.

În mod curios, nu există nici o placă memorială care să amintească acest fapt. Asta pentru că de fapt în România nu există nici un fel de reglementare și sistematizare a fenomenului plăcilor memoriale, montarea și conținutul lor fiind la latitudinea și bunul plac al urmașilor sau altor binevoitori. Astfel, o mare personalitate poate foarte bine să nu aibă placă memorială, deși orașul e plin de plăci pentru persoane care nu au atins nici o notorietate, cu tot respectul pentru activitatea desfășurată în diverse domenii culturale.

Nu știu dacă Oscar Han a fost neapărat cel mai talentat sculptor al vremii sale, dar a rămas cu siguranță în istoria artei drept cel mai marcant nume pentru sculptura de for public din țara noastră din perioada interbelică și postbelică, având în acest sens o carieră foarte lungă și prolifică. Lui i se datorează statui precum Mihail Kogălniceanu și Constantin Brâncoveanu din București, Carol I din Sinaia, Mihai Viteazul din Alba Iulia, Anghel Saligny din Constanța, Ștefan cel Mare din Piatra Neamț și multe altele, inclusiv nu mai puțin de cinci Mihai Eminescu (Constanța, Botoșani, mânăstirea Putna, Cluj și Timișoara).

După această scurtă divagație, mă voi întoarce în postarea următoare la Familia Regală, pentru a discuta despre casa necunoscută a regelui Ferdinand.