Instabeauty Studio

✨️ The 45+ Lab ✨️

În ultima perioadă mă tot gândesc la un lucru și nu cred că doar eu am senzația asta, dar simt că s-a schimbat ceva între oameni. Mă refer la faptul că parcă nu mai suntem la fel de prezenți în viețile oamenilor pe care îi iubim.
Ne vedem mai rar, vorbim mai rar, ne spunem de zece ori "hai să ieșim la o cafea" și nu mai ieșim. Mai dăm un like, mai răspundem la un story, mai vedem câte o poză și, fără să ne dăm seama, începem să confundăm asta cu faptul că încă facem parte din viața oamenilor.

Și mă gândesc tot mai des la asta....
Poate și pentru că îmi amintesc de discuțiile pe care le aveam cu mama sau cu alte persoane mai în vârstă decât mine, care spuneau că își dau seama cât au îmbătrânit pentru că încep să le moară prietenii, foștii colegi sau oamenii de aceeași vârstă.
Țin minte că mi se părea ceva foarte departe de mine. Aproape că nici nu puteam să-mi imaginez cm e. În mintea mea, asta se întâmpla după 70-80 de ani. Cumva, era ordinea firească a lucrurilor.

Doar că, dacă trag linie peste ultimii ani, îmi dau seama că și eu am pierdut surprinzător de mulți oameni. Și nu vorbesc despre oameni în vârstă, ci de oameni tineri.
O prietenă s-a luptat aproape 15 ani cu cancerul, avea 42 de ani când s-a dus.... Îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost când a murit. Cred că aproape doi ani i-am mai scris mesaje pe Messenger ori de câte ori mi se făcea dor de ea. Știam că nu are cine să le citească, dar parcă era felul meu de a nu o lăsa să dispară de tot.
O altă prietenă din adolescență a murit la puțin peste 30 de ani. Un fost coleg de clasă a murit și el mult prea devreme. Un prieten din adolescență. Un prieten din Canada. Despre câțiva dintre ei nici măcar nu știu cm au murit. Nu mai eram suficient de apropiată încât să întreb și, sincer, nici nu mi s-a părut vreodată că întrebarea asta este importantă în mijlocul durerii unei familii. Până la urmă, motivul nu schimbă nimic. Omul tot nu mai este.
Iar acum câteva luni Mona.....
Sunt locuri prin București pe lângă care trec și, efectiv, îmi vine în minte. Fără vreun motiv anume, pur și simplu apare. Și odată cu ea vine și senzația aia de apăsare pe care n-o poți explica. De vinovăție....Pentru că nu este doar dor, este și conștientizarea faptului că omul ăla nu mai este și că toate lucrurile pe care credeai că le puteți face "cândva" au rămas pentru totdeauna la timpul viitor.

Și efectiv nu pot să nu mă întreb...
Ce naiba se întâmplă cu noi?
Cum am ajuns să avem sute sau mii de oameni pe Facebook și, în același timp, să treacă luni întregi fără să ne vedem cu oamenii care chiar contează?
Sau să știm că cineva a fost în Grecia sau că și-a schimbat mașina, dar să nu mai știm cm se simte cu adevărat?
Cum am ajuns să credem că avem timp?
Să credem în conexiuni fictive?

Înainte aveam impresia că anumite momente aparțineau doar cercului tău apropiat. Le povesteai prietenilor la o cafea, la un telefon, la o întâlnire. Astăzi, de multe ori, le povestim mai întâi internetului şi mă întreb dacă nu cumva asta a contribuit de fapt la diluarea relațiilor.
Asta este iluzia în care trăim. Credem că oamenii pe care îi iubim vor fi acolo și săptămâna viitoare şi luna viitoare.... Sau la anul. Doar că viața nu pare să funcționeze întotdeauna după planurile noastre.
Dacă e ceva ce am învățat după toți oamenii pe care i-am pierdut, nu este doar că viața este scurtă, am învățat că relațiile nu se păstrează singure.
Că oamenii nu rămân aproape doar pentru că îi iubim, trebuie să-i căutăm. Să-i sunăm. Să ne vedem. Să nu lăsăm toate întâlnirile importante pe "când mai avem timp".
Uneori mă uit în jur și am senzația că am normalizat niște lucruri care, dacă ne-am opri puțin să ne uităm la ele, ni s-ar părea complet absurde.
Spunem că n-avem timp pentru oamenii care ne-au fost alături ani de zile, dar avem timp pentru încă o oră pe telefon.

Țin minte cât de des ne sunam înainte. Cât de des treceam unii pe la alții fără să fie nevoie de un motiv. Stăteam ore întregi de vorbă și, de cele mai multe ori, nici măcar nu discutam ceva important. Pur și simplu făceam parte din viața celuilalt. Și exista internet, mIRC, exista Yahoo Messenger, dar parcă erau doar o punte până la următoarea întâlnire, nu un înlocuitor al ei.
Astăzi avem mai multe moduri ca niciodată de a lua legătura unii cu alții și, totuși, parcă suntem din ce în ce mai departe unii de alții. Şi mai singuri....

Dacă tot stăm cu telefonul în mână ore întregi, poate că merită să ne amintim pentru ce a fost el creat, de fapt.

Iubesc tehnica asta. Hybrid 🤍

Apasă aici pt info👉https://bit.ly/3pt0r9x

O să vă povestesc o întâmplare de acum vreo 12-14 ani. Știu că Shawn era mic.

N-am crezut niciodată în deochi, ghicitoare sau mai știu eu ce chestii "supranaturale", dar era amuzant când se mai trezea pe vremea aia câte o prietenă să zică de nu știu ce ghicitoare "bună", care îi ghicise în te miri ce. Câteodată intram și eu în joc și mergeam. Mai mult ca să-mi dovedesc mie că am dreptate și să mă distrez de invențiile lor, care, culmea, semănau aproape toate între ele.
Partea proastă era că prietenele mele chiar erau convinse că li se citește viitorul. 😁
În fine...

Îmi zice într-o zi una dintre ele că a fost la o tipă care nu era ghicitoare. Doar că avusese o experiență de moarte clinică în urma unui accident și, după ce și-a revenit, și-a dat seama că are niște capacități paranormale. Că poate vedea în viitor.
Nu citea în cărți, în cafea sau în bobi, nu mergeai la ea acasă, ci la un bar/restaurant de pe Decebal. Te așezai la o masă, desenai un copac, un om și o casă, iar ea îți citea în propriile desene.
Evident că m-a intrigat maxim și i-am cerut numărul. Eram fiartă să văd și să înțeleg ce face femeia asta, dar m-am dus la fel de sceptică și dornică s-o "demasc".
Am ajuns, ne-am așezat la masă, m-a pus să desenez fără să mă întrebe mare lucru, în afară de ce îmi doresc de la sesiunea aia. Am fost vagă. I-am spus doar că, în general, vreau să știu ce-o fi.
Se uită peste desene și îmi spune că mă vede într-o casă întunecată, care nu-mi place, dar să stau liniștită, că în câteva luni mă mut în propria mea casă, frumoasă și luminoasă, exact așa cm îmi doresc.

Locuiam cu chirie, într-un apartament la parter, mega întunecat din cauza copacilor din fața geamurilor și aveam și gratii. Până atunci nici măcar nu-mi dădusem seama cât de tare mă apăsa locul ăla. Și, în plus, nu se întrevedea absolut nicio șansă să mă mut, darămite să-mi cumpăr un apartament.
Mi-am zis: Right... primul bu****it. 🙄
Deja abia așteptam să termine.
Mi-a mai zis ceva despre iubitul de atunci, care și aia mi s-a părut un bu****it. (N-a fost.)
Și apoi a venit lovitura de grație.

Mi-a spus că îmi voi schimba munca, că nu voi mai face ceea ce făceam atunci. Că voi fi artistă. Că voi picta sau ceva... Că mă vede cu tot felul de tablouri expuse pe niște pereți, iar lumea se uită la ele și îmi admiră arta.
Mi-am dat ochii minții peste cap, am râs și i-am spus că este imposibil. Că desenez ca un copil de 5 ani, după cm vede și ea foarte bine din desenele pe care tocmai le făcusem.
Am plecat de acolo dezamăgită și, ani de zile, nici măcar nu m-am mai gândit la experiența aia.
Într-adevăr, în mai puțin de un an mi-am cumpărat apartament și m-am mutat.
Iar în ultimii ani mi-am adus aminte de ce spunea despre "arta" mea pe pereți, la care lumea se uită și pe care o apreciază.

Nu m-am gândit niciodată că vorbea, de fapt, despre pereții Facebook. Și nici că ceea ce fac eu astăzi ar putea fi considerat, într-un fel, artă.
Nici astăzi nu știu ce să cred.
Poate a fost o coincidență incredibilă. Poate a intuit niște lucruri pe care eu nu le vedeam. Sau poate există lucruri pe care încă nu le înțelegem.

Nu știu.

Știu doar că, dintre toate experiențele de genul ăsta, asta este singura la care, după atâția ani, încă mă gândesc şi regret că nu mai știu cine era femeia aia și nici de la cine aveam numărul ei. Pentru că, recunosc, dacă aș putea, aș mai suna-o o dată.

O formă de sprâncene completă, mai firească.
Love this change. Hybrid 🤍