Ana Ilie

Rutina este o modalitate de cunoaștere de sine și de evoluție.

Cum?

Rutina este un mare ajutor atunci când ne dorim să ne observăm, să ne cunoaștem și să ne înțelegem mai bine. Prin natura ei repetitivă și stabilă, ea oferă spațiu de adâncire a percepției noastre, atunci când începem să ne schimbăm perspectiva despre ea.

Într-un număr mare de cazuri, rutina este blamată și considerată ca un „slow killer“ al evoluției, însă așa se vede doar dintr-o perspectivă limitativă.

Darurile rutinei sunt: ancorarea, echilibrarea, integrarea ritmului vieții și momentele sale de platou – nemișcare, pregătire, liniște, acceptare.

Roadele rutinei primite ca un dar sunt construcția, dezvăluirea, dezvoltarea, profunzimea, hrana, încărcarea.

În natură totul are sens și totul se completează. Natura nu preferă, ci este.

Conectează-te cu acest cuvânt și urmărește care este încărcătura care o poartă pentru tine. Dacă simți în interiorul tău rezistență, atunci este oportunitatea-darul de a-ți schimba perspectiva.

Apropo, tu ce faci cu toată energia psihică pe care rutina o salvează secundă de secundă, grație abilității tale de a ancora și automatiza practicile însușite prin repetiție?

🌱💚

Uneori ne dăm seama de cât de mult am îndepărtat părți din noi abia când le regăsim întoarse acasă, în noi.
Atunci simțim cm este să fii...ÎNTREG
🪷

Nu există "Așa sunt eu". Există doar conștientizarea care lipsește pentru ca eu să pot alege fiu altfel. Cu înțelegerea potrivită, o lume de posibilități apare. O lume care depășește mecanisme vechi de zeci de ani, obișnuințe sau căi bătătorite. Știința neuroplasticității este martoră aici. Dar și experiențele la limita vieții de care au parte unii norocoși o confirmă.
"Așa sunt eu" nu este o scuză. Este o iluzie a unui eu care nu a depășit vreodată marginile limitării sale autopercepute și întărite....

Astăzi vreau să surprind sănătatea psihică din punctul de vedere al modului în care omul își judecă emoțiile. M-a preocupat mereu ce face diferența între un om care se restabilizează repede după ce trece prin evenimente nefericite (sau capacitatea sa de reziliență, cm este numită în psihologie) și cel care o face greu. Evident, ne putem uita la acest lucru din multe unghiuri. În schimb, unul direct și vizibil este ce credem noi despre emoțiile noastre.

Sunt valide? Ar trebui să le simțim așa cm le simțim? Sunt normale? Intensitatea lor este normală? Sunt o dovadă a faptului că este ceva în neregulă cu noi? Sau sunt dovadă a umanității noastre? Sunt ele bune sau sunt rele? Sunt demne de rușine sau demne de prețuit?

Bineînțeles, aceste judecăți instantanee care sunt atribuite emoțiilor noastre au credințe profund înrădăcinate în teoriile pe care noi le avem referitoare la emoții în general. De cele mai multe ori, ele sunt luate ca atare, cu toate că au un substrat profund inconștient, fiind pur și simplu preluate și neobservate, iar psihicul „rulează“ pe ele necontenit.I

Totuși, asta nu e tot. De la o rapidă considerație că o emoție n-ar fi normală într-un anume context, omul ajunge repede să se gândească că el în sine ca ființă, ca sine, este greșit, insuficient, inadecvat, demn de dispreț sau rușine. Acest lucru este și el învățat în copilărie, unde exprimarea și comportamentul îngrijitorilor transmite o fuzionare a sinelui cu emoția, așadar mergem prin viață crezând că suntem una cu ce simțim și gândim.

Vă invit să vă gândiți totuși, dacă a existat vreodată când ați avut emoții fără niciun sens, fără nicio explicație, nepotrivite, inadecvate. Veți vedea că, în majoritatea cazurilor, dintr-o perspectivă obiectivă, tot ce trăiți are un sens, vine de undeva, are un motiv, chiar dacă manifestarea vă surprinde. Uneori, nu va fi imediat clar, dar cu o explorare terapeutică adecvată, totul va căpăta din ce în ce mai mult sens, odată cu descoperirea părților din inconștient.

Pare că nu ne punem întrebări prea multe asupra naturii. Nu căutăm să găsim sensul unei frunze căzute prea devreme de timp, unei secete, sau a unei furtuni. O luăm așa cm e și, siguri fiind că totul are o cauză, dacă ne propunem, doar o investigăm, fără a eticheta manifestările ei. Ce ne blochează să facem același lucru și cu noi? Tot ce am învățat odată cu traiul în societate și tot ce am înțeles despre noi odată cu feedback-ul de la îngrijitori despre cine suntem și cm ne manifestăm.

Există niște reguli, niște parametri care urmează o logică a rușinii și a vinovăției în raport cu așteptările sociale, însă nicidecum a logică a naturii, o logică a ceea ce înseamnă omul împreună cu funcționarea lui. Iar pe baza acelor reguli trăim până ne vine ideea să ne întrebăm de unde ne-am ales cu ele.

Modelul sănătății psihice prin prisma emoțională este bazat pe schimbarea teoriilor pe care le avem depre acestea, angrenând odată cu ele mecanisme sănătoase de adaptare.

Vă invit la a reflecta cm sună aceste judecăți asupra emoțiilor ….

„Ce este în neregulă cu mine?“ vs. „Este normal să mă simt astfel, trec printr-un lucru dificil pentru mine. “

„Oare am să mă simt vreodată mai bine? vs. „Știu că am nevoie de timp până voi putea să mă simt din nou mai bine. “

„Sunt o povară pentru ceilalți vs. „Sunt oameni care se bucură că îmi pot fi alături sau că le pot împărtăși ce simt. “

„Nu mai vreau să simt! vs. „ Vreau să simt tot ce am de simțit ca să pot merge mai departe! “

„Emoțiile mă fac să fiu confuz. “ vs. „Emoțiile mă ajută să mă cunosc mai bine. Emoțiile mă ajută să mă uit la lucrurile de care nu am fost conștient până acum despre mine. “

„Emoțiile mă deranjează, stau în calea îndeplinirii obiectivelor mele. vs. „Emoțiile mă ajută să fac alegerile potrivite pentru mine. Emoțiile îmi arată și confirmă ce este important pentru mine. “

„Nimeni nu trece prin ce trec eu. “ vs. „Cel mai probabil și altcineva în locul meu s-ar simți epuizat, copleșit, confuz. “

Teoria noastră referitoare la emoțiile noastre indică chiar o credință intrinsecă a permisiunii pe care ne-o dăm să ne manifestăm, și deci, să existăm. Atât de departe merg judecățile noastre, încât se duc până acolo la a ne invalida existența. Atunci când credem că n-ar trebui să ne manifestăm așa cm o facem, este ca și cm am pune la îndoială dacă copacul ar avea voie să se scuture de frunzele sale sau nu. Cu toate acestea, mulți oameni trăiesc astfel, perpetuând această nedreptate ascunsă față de ei. Există o vorbă populară precum că niciun fulg de nea nu cade în locul nepotrivit. Oare tu ești „potrivit“?

Terapia contează!

Www.zenomental.com

Observ la unii clienți încercarea inconştientă de a păstra o imagine idealizată a părinților, în detrimentul durerii provocate de aceștia în copilărie. O astfel de negare a propriei experiențe este o minciună pe care corpul o va dezvălui mai devreme sau mai târziu. O minciună repetată pentru a nu lua contact cu durerea emoțională a copilului de a fi lăsat să se descurce singur, de a fi nedreptățit, neascultat, negat sau chiar ignorat. De multe ori, sub convingeri de tipul: "alții au avut probleme reale, nu ca mine", "alți copii au fost bătuți, măcar la mine a fost doar lipsa mamei/tatălui", stau ascunse dureri ale părților ființei care sunt copleșitore şi care îşi vor cere drepturile, atunci când ființa devine pregătită să le vadă. Astfel încep atacurile de panică, anxietatea, neliniştea fără cauză aparentă sau fără un trigger, stări şi somatizări de tot felul, ca şi cm oala care a fost sub presiune atâția ani, de dragul imaginii ideale, nu mai poate rămâne astfel. Totul se întâmplă fiindcă corpul nostru, prin care se exprimă fiinţa noastră, poartă o inteligență a adevărului sufletului nostru şi a experienței noastre de viață.

Este timpul ca părțile alungate și rușinate din spațiul ființei să primească ceea ce n-au primit vreodată: recunoașterea adevărului experienței lor, reunirea lor, integrarea lor ca ceea ce sunt. Iar pentru acest lucru, este nevoie să fie dăm la schimb părinții ideali și ceea ce ei reprezentau: o figură de putere pe care ei au reprezentat-o în spațiul psihic, de care să ne agățăm, şi care să ne asigure supraviețuirea. O imagine imaculată care pe noi ne ține în ruşine, vinovăție, și incapacitate, doar pentru a o păstra. Pentru că lângă un părinte ideal unde copilul s-a simțit neiubit sau inexistent există un singur vinovat: copilul. Aceasta este schema cu care viitorul adult va merge prin viață şi care îl va ține blocat.

Vestea bună este că părinții buni nu sunt părinți ideali. Iar experințele tale nu sunt mărunțişuri. De astăzi nu mai este nevoie să le respingi nici pentru copilul puternic, nici pentru părintele ideal. Onorează-ți, dragă om, propria experiență, şi vino acasă, înapoi, la tine!

Www.zenomental.com