Sunt-Tatic.info

Ieri am obținut un nou ordin de protecție împotriva unei mame, de data aceasta pentru o fetiță de 10 ani.

Dar povestea nu începe aici.
În primă instanță, aceeași fetiță NU a fost considerată victimă, deși am demonstrat că mama, în mod constant, o înjura, o lovea, o trăgea de păr și o împiedica să ia legătura cu tatăl ei.

Instanța a apreciat că nu există un pericol suficient pentru a o proteja și mi-a respins cererea.

Am auzit în sala de judecată lucruri care, sincer, ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri:
„se mai întâmplă”,
„se numește disciplină”,
„fetița mințea și nu era cuminte”,
„și eu îmi mai trosnesc copilul când mă scoate din sărite”.

Procurorul a cerut respingerea ordinului de protecție.
Instanța a fost de acord.

Am formulat apel. Nici acolo nu a fost simplu.
S-a cerut, din nou, respingerea ordinului de protecție, inclusiv de către procuror.

Dar ieri, instanța de apel a spus clar:
„NU” violenței de orice fel.

A spus, prin soluția pronunțată, că un copil nu trebuie să suporte injurii, palme și umilință doar pentru că vin din partea unui părinte.

Instanța a dispus:
✔️ emiterea unui ordin de protecție pentru 4 luni
✔️ stabilirea locuinței minorei la tată
✔️ interdicția mamei de a încasa alocația copilului
✔️ obligarea mamei la consiliere psihologică
✔️ executarea imediată sub supravegherea poliției

Am avut un complet profesionist.

Dar problema reală nu este doar în acest dosar.
Este în ideea, adânc înrădăcinată, că „mama e mamă”, orice ar face.
Sau că un părinte poate decide singur că celălalt nu mai există în viața copilului.
Sau că o palmă dată unui adult e mai gravă decât o pedeapsă fizică aplicată unui copil.

Pentru respingerea acestei mentalități lupt.
Și nu mă opresc.

—
Irina Tomescu, avocat