PsychoFit Michelle

Am tot văzut această “buruiană” de ceva timp în curtea mea… simgură printre pavele. Fără nume. Fără ghiveci. Fără cineva care să-i spună că e frumoasă. Pe care oricine ar fi călcat-o sau ar fi smuls-o, numind-o “buruiană”.

Ceva îmi părea familiar.
Și eu am crescut în locuri în care nu părea că am ce căuta. Și pe mine m-au numit “ciudată” când nu intram într-o categorie. Și eu am fost, pentru mulți, o buruiană.

Am stat mult timp în viață alergând după etichete. După haine de firmă, mașini, validare. Am crezut că ceea ce dețin mă definește. Și da, m-am bucurat și atunci. Pentru că fiecare vârstă are logica ei. Doar că, la un moment dat, începi să vezi altfel… să alegi pentru tine, pentru liniștea ta.

Vor pleca multe persoane din viața ta. Multe lucruri nu îți vor mai aduce satisfacții. Iar asta s-ar putea să te sperie pentru că toată viața ți-ai construit-o pe fantezii, răni, traume… că vei ajunge cineva, că vei demonstra, că vei fi în sfârșit văzut, că vei fi fericit…

Și la un moment dat ceva se schimbă. O dezamăgire. Un șoc. Sau pur și simplu obosești să vrei să mulțumești pe alții.
Vei căuta un loc, o liniște. Uneori ești doar tu acolo.
Să nu te sperii.

Pentru că e nevoie de această etapă.

Să te întrebi:
— Ce mai faci?
— Cum ești?
— Hai să vorbim.
— Iartă-mă.

Și doare. Te sperie să fii doar tu cu tine. Pentru că te-ai obișnuit în mult zgomot, multă lume. Dar abia atunci vei putea înțelege lumea asta când vei putea să o vezi așa cm e ea. Să nu mai alergi. Să nu mai obosești.

Fiecare alergare.
Fiecare cădere.

Pentru că așa ne-a învățat lumea:

O plantă fără nume e buruiană.
Un câine fără rasă e maidanez.
Un om fără etichetă e ciudat.

Dar dacă îi pui un nume, o categorie, un raft dintr-o dată capătă valoare. Și poate de asta ne pierdem atât de ușor. Pentru că încercăm să devenim ceva ce poate fi pus pe un raft.

Și știți ce am descoperit despre “buruiana” mea din pavele?
E coada șoricelului. Ea nu știe că, în funcție de locul unde crești, poți fi o simplă buruiană smulsă pentru că strică estetica peisajului. Sau, în mâinile potrivite, o plantă medicinală. Antiinflamatoare. Vindecătoare.

Aceeași plantă.
Două destine.
😊

În ultimii ani, femeia a început, discret dar vizibil, să ridice capul din pământ și să observe că viața ei nu se rezumă la roluri predefinite: soție „cuminte”, mamă „bună”, prezență adaptată permanent la nevoile altora.

Undeva, la nivel colectiv, ceva s-a activat. Nu știu dacă este corect să-i spunem „vibrație”, dar este, fără îndoială, o formă de trezire. O voce interioară pe care multe femei au avut-o mereu, dar pe care nu au avut voie să o urmeze. Vocea care spune că pot alege, că pot refuza, că pot trăi și pentru ele.

Paradoxal, una dintre cele mai mari presiuni nu vine doar din exteriorul masculin, ci și din dinamica dintre femei. Când ești constant comparată, când există mereu o altă femeie „mai bună”, când validarea lipsește și spațiul nu este sigur, începi să funcționezi defensiv. Nu pentru că asta este natura ta, ci pentru că mediul te împinge acolo.

Nu este o pledoarie feministă și nu este despre a găsi vinovați. Este despre a observa o schimbare.

Femeia de astăzi nu mai vrea să fie redusă la utilitate. Nu mai este doar „mamă la copii”. Poate fi și mamă, și femeie, și prezență conștientă în propria viață.

Din ce în ce mai multe femei aleg să investească în ele. În locul conflictelor repetate sau al izolării, aleg să se înțeleagă, să își construiască identitate, valori, limite. Învață să spună „nu”. Și, inevitabil, această schimbare este percepută ca o amenințare.

Pentru că atunci când o femeie iese din rolul în care era confortabil de gestionat, schimbă dinamica pentru toți cei din jur. Nu mai este invizibilă. Nu mai este predictibilă. Nu mai oferă acces necondiționat la energia ei.

De aceea, de multe ori, apare tentativa de a o readuce „la locul ei”, prin critică, ironie sau devalorizare.

Și poate cea mai dură conștientizare apare atunci când realizezi că, dincolo de copii, facturi și rutina zilnică, nu mai există un spațiu real de întâlnire cu partenerul. Că relația s-a terminat de mult, dar a fost menținută prin atașament și confort.

Iar în momentul în care vezi asta clar, nu mai poți să nu vezi.

M-am demachiat într-o seară… folosisem niște pigmenți destul de rezistenți… mi se întinseseră, se amestecaseră la ochi culorile și deja simțeam pielea ușor iritată. Am zis să fac o pauză, să mi se calmeze pielea, iar în timpul ăsta mă priveam în oglindă… cu fața mânjită.

Obișnuiesc să văd patternuri… și parcă pe fața mea începeau să apară niște simboluri. Mi-am luat din nou paleta de culori… un tuș… și m-am lăsat pe mâna creativității. Parcă intrasem într-o transă.

Nu sunt genul care o arde pe spiritualitate… pentru că în laboratorul ăsta social nu ai nevoie de așa ceva. În această societate ai nevoie de strategii.

Și totuși… nu suntem doar niște animale sociale… suntem mai mult. Dar pentru asta trebuie să ai curajul să ridici capul și să te uiți în oglindă. După ce am terminat de „mâzgălit”… am făcut un pas înapoi… și m-am privit. Îmi plăcea ce văd… parcă mă reprezenta.

Mi-am pus o cămașă pe mine… îmi place foarte mult cm se leagă cu tatuajele mele. Apoi am zâmbit. Mi-am adus aminte în ce lume trăiesc… una plină de tipare, norme, conformări, standarde, prejudecăți. Trebuie să respecți palete, șabloane pe care alții le-au creat și au avut suficientă putere încât toate astea să devină standard. Dacă îndrăznești să trasezi o linie în plus față de cm ai fost „învățată” să o faci… ești criticată. Ai greșit.

Cu cât copiezi mai bine o tehnică, un protocol, o rețetă… cu atât ești mai bun. Îndrăznești să fii creativă? Cine ești tu să o faci? Taci și execută ce ai fost învățată… ca să nu pari vreo ciudată. Cam așa stau lucrurile…

Oamenii urmăresc tipare, programe… sunt antrenați să se conformeze, să se alinieze și să reacționeze când cineva nu face asta… apoi va mirați ca toată lumea arată la fel.

Am folosit aceeași paletă de culori… doar că modul în care le-am aranjat nu se încadrează într-un anumit tip de machiaj…

Iar ceea ce nu se poate încadra… am spus-o într-o postare anterioară, cea cu fluturele… va recomand să o citiți.

Da… cam asta sunt eu. Acesta ar fi stilul meu…Nu e nici Smokey eyes… nici alt model pe care să-l poți numi.

Cu toții avem „pe cineva închis” în noi… care vrea să iasă la suprafață. Cat timp ești un șablon social… nu trăiești. Execuți