Dobrin Simona-Dana

„Doamna, de ce trebuie să învățăm poezii?”

Asta m-a întrebat azi un copil, în timp ce eu mă străduiam să le explic rimele unei poezii.

Coincidență sau nu, zilele acestea am lucrat la mai multe referate pentru facultate și am recitit cercetările recente despre dezvoltarea cognitivă a copiilor și despre impactul tehnologiei asupra dezvoltării lor. Un lucru revine constant în ultimele studii, inclusiv în cel al lui Clemente-Suárez (2024): expunerea excesivă la tehnologie poate reduce exercițiul memoriei și al atenției, fenomen care uneori este denumit „externalizarea memoriei”.

Practic, creierul începe să spună:
„Nu mai are rost să rețin. Oricum pot căuta pe internet informația.” (De altfel, am auzit nu doar elevi spunând asta, ci și părinți: ,,ce rost are școala, când toată informația este la un click distanță?” 🫣)

De ce e asta o problemă?

Pentru că memoria nu este un sertar cu informații, ci este ,,mușchiul gândirii”.
Este ceea ce ne ajută să facem legături între informații, să înțelegem procese și fenomene, să avem idei noi, să fim creativi, să gândim critic.

Când un copil învață o poezie, nu înseamnă că „tocește”, ci își antrenează mintea să facă legătura între cuvinte, imagini și emoții.
Își exersează atenția, răbdarea și capacitatea de a duce un gând până la capăt.

Așa că le-am răspuns elevilor mei că ,,nu învățăm poezia pentru că așa îmi place mie, o învățăm ca să ne antrenăm creierul pentru noi. Ca să nu lăsăm Google-ul să gândească în locul nostru.”

Voi ce le răspundeți copiilor când tehnologia pare să aibă toate răspunsurile?

P. S. Aveți articolul mai jos, în comentarii.