ACUM YOGA

Femeia avea tot.
Casă. Copii. Reputație. Vacanțe. Corp lucrat. Conturi ordonate.
Și o liniște suspectă în piept.
Într-o seară, a visat că cineva stătea pe marginea patului ei.
— De ce nu mai arzi? a întrebat vocea.
— Ard. Muncesc. Cresc. Conduc. Rezolv.
— Asta nu e ardere. E performanță.
A tăcut.
— Ți-ai construit viața perfectă, a continuat vocea.
Dar unde ți-ai ascuns focul?
— Focul e periculos.
— Nu. Focul e viu. Periculoasă e cumințenia ta.
S-a ridicat din pat.
A deschis dulapuri interioare pe care nu le mai atinsese de ani.
În ele nu erau haine.
Erau comori din necunoscut:
furie neexprimată, dorințe indecente, idei prea mari pentru sufrageria ei elegantă.
— Societatea te-a aplaudat pentru că ai reușit, a spus vocea.
Dar te-a vrut eficientă, nu vie.
— Și dacă deschid tot?
— Vei pierde imaginea.
Dar te vei câștiga pe tine.
Dimineața, femeia avea tot.
Dar ceva era diferit.
Nu mai era impecabilă.
Era incandescentă.
Și pentru prima dată după ani,
nu mai voia să fie admirată.
Voia să ardă.

O poveste mică care s-a așezat lângă inimă.
Hella, 🤍

— De ce nu stăm?
— Pentru că urmează ceva.
— Ce?
— Orice. Trebuie să fim pregătiți.
Mintea: Eu nu întreab.
Eu cer.
Mai mult. Mai repede. Mai înainte.
Și dacă nu îmi dai un scop,
îl inventez.
Dacă nu îmi dai o direcție,
te târăsc
Nu, nu ești în control.
Nu azi. Nu din reflex.
Mintea nu se oprește singură.
Se antrenează.
Sau te acaparează.
Așa că adunã forțele
nu să fugu,
ci să rămâi.
Și spune:
TACI.
Nu pentru că ești greșită,
ci pentru că eu aleg.
Eu aleg ce facem.
Respirăm.
Respir și nu rezolv nimic.
Respir și nu pregătesc nimic.
Respir și nu negociez cu trecutul.
Respir și nu anticipez viitorul.
Privesc ce e în jur
când pășesc.
Când stau.
Când nu se întâmplă nimic.
Nu las gândurile
în dialog nici cu ce-a fost,
nici cu ce va fi.
Doar stau.
Și respir.
Respir în infinit,
pentru că, în definitiv,
toate trec.

O poveste micã care s-a asezat lângã inimã.
Hella 🤍