Gorunul

Și lumina a luminat în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o...

​Uneori, ne pierdem atât de tare în zgomotul lumii încât uităm că am venit aici să fim, nu doar să adunăm. Ne rătăcim pe drumuri străine, alergând după lucruri care ne fură timpul și ne obosesc inima, crezând că „a avea” ne va umple golul din piept.

​E tristă înverșunarea cu care încercăm să controlăm totul. Luptăm să fim deasupra tuturor, să fim „primii”, și în goana asta călcăm în picioare tocmai momentele de pace și firimiturile de lumină care ne-ar fi putut salva. Ne transformăm viața într-o bătălie, doar ca să ne trezim, la final, singuri cu luminița care este tot la capătul tunelului.

​Nu contează dacă ai mâinile pline de averi sau dacă sunt goale; fără lumină în suflet, toți suntem la fel de săraci.

​Privesc pietrele astea așezate cu atâta răbdare... Ele nu se luptă să fie munte. Ele doar stau, una peste alta, în echilibru sub soare.

​Să ne amintim, când ne e mai greu, că la capătul drumului nu vom duce cu noi nici măcar un gram de aur. Plecăm doar cu ceea ce am devenit, cu dragostea pe care am dat-o și cu lumina pe care am ales să o lăsăm să strălucească prin noi, în ciuda întunericului. 🌿

Gorunul, simbol al statorniciei în cultura românească, ne amintește să rămânem bine înrădăcinați în glia din care venim.

Chiar și în vremuri de zbucium, puterea lui stă în tăcere, în răbdare și în continuitate.
Vă dorim să fiți ancorați în credință, speranță și dăruire, iar sănătatea să vă fie temelia fiecărei zile.

Pacea să vă însoțească pașii. Un Crăciun liniștit și bun pentru toți. Sub cer este loc pentru fiecare. 🌿

Despre greutatea cuvântului și măsura omului.

În lumea aceasta, nu adevărul dă greutate cuvântului, ci poziția celui care îl rostește. Cel smerit, chiar când greșește puțin, este judecat aspru; iar când vorbește cu înțelepciune, tăcerea îl întâmpină. Bogatul, în schimb, rostește adesea puțin și este ascultat mult. Cuvântul lui este ridicat nu pentru valoarea sa, ci pentru umbra puterii din spatele lui. Nu se cercetează sensul, ci rangul. Săracul, chiar când spune adevărul, este întrebat mai întâi cine este, nu ce spune. Iar dacă se împiedică, nu este ajutat să se ridice, ci este privit ca o dovadă că nu merita să fie ascultat.

Aceasta este măsura strâmbă a lumii profane: judecă omul după avere, nu după faptă; după glas, nu după lumină. Pentru cel inițiat însă, cântarul este altul. Nu rangul dă valoare cuvântului, ci adevărul din el. Nu haina arată omul, ci felul în care își poartă greșelile și își cinstește tăcerile. Acolo unde lumea ridică zgomotul, înțelepciunea alege tăcerea. Iar cel care învață să asculte pe cel mic a început deja să vadă drept. 🌿

Despre Vedere și Chipul Înțeleptului.
🌿🌿🌿
Se spune că din vedere se cunoaște omul, iar din chipul feței se cunoaște cel înțelept.

Această învățătură nu privește trăsăturile exterioare, ci felul în care lăuntrul iese la lumină. Omul simplu se dezvăluie prin mersul său zilnic: prin gesturile care scapă neobservate, prin felul în care ascultă, vorbește, privește. Acolo se vede adevărul său — fie rătăcirea, fie echilibrul. Dar cel înțelept nu este recunoscut prin frumusețe, ci prin calmul sculptat în chip. Pe fața lui se citește lupta dusă cu sine, liniștea câștigată în timp, răbdarea călită în încercări. Feței nu îi trebuie podoabe: înțelepciunea este însăși expresia ei.

Privirea omului arată unde se află. Privirea înțeleptului arată cine a devenit. În lume întâlnim multe fețe, dar puține chipuri care vorbesc fără cuvinte. Mulți oameni privesc, dar puțini văd. Mulți trăiesc, dar puțini se așază în propria lor ființă. Căci omul se arată prin aparențe, însă înțeleptul se lasă cunoscut prin lumina pe care o poartă.

🌿 Scara tăcută a cunoașterii

Nu se mai predau adevăratele lecții ale lumii, pentru că s-a pierdut sensul formării omului ca ființă completă.

Astăzi se formează specialiști, nu caractere; se caută performanța, nu înțelepciunea. Cândva, fiecare treaptă era o respirație spre înalt:
auzul, vederea, simțirea, rațiunea, iubirea.
Prin gramatică ne ordonam cuvântul, prin aritmetică ne înțelegeam măsura, prin logică ne găseam echilibrul. Acum, alergăm printre umbre și uităm că drumul nu e în afară, ci în sus; prin noi înșine. Lumina nu se învață, se trăiește. Iar fiecare pas, făcut cu inimă trează,
devine o rugăciune către Cer.