Maria IEVA

POEME DE DINAINTE DE FACERE
Maria Ieva, O altă față a îngerului, Editura ABSOLUT, București, 2025

În acest volum, poeta Maria Ieva se întoarce la versul clasic, atât de drag, exersat în multe din volumele sale. În lumea îngerilor săi de hârtie, autoarea pare că se simte în largul ei. Două dimensiuni: cerul și pământul îi conferă cadrul propice desfășurării imaginației sale, “Între tăcere și cuvânt”, așa cm a dovedit-o cu prisosință în volumele sale anterioare.
Maria Ieva este un nume care nu mai necesită informații suplimentare. Este foarte cunoscută în mediul literar și a devenit demult, vocea poeziei tinere, necontestată de nimeni.
Poemele s-ar putea cataloga drept scrise sub inspirația Duhului Sfânt, conținând suficiente elemente spirituale care o îndreptățesc să se considere o poetă mistică.
Pretutindeni în pagină, se simte o adiere, ca a vântului deasupra apelor, a spiritului la început de lume, când nu exista nimic, iar Duhul plutea peste ape, conform Genezei.
E o lume parcă “de dinainte de facere”, un început ca-n prima dimineață de luni a lumii.
Intrăm și noi pe “strada fără timp” la marea întâlnire cu îngerii ei, cu fețe cunoscute, familiare ori cu fețe necunoscute, care se primenesc doar în sufletul nostru. La lumina ploii, florile de gând țin loc de pâine, plămădită din bobul crud de grâu de cuvinte.
Nu mai rămân decât firimiturile de vis și “un mugur întors într-un ram” în stare să refacă minunata lume de visuri. În nesfârșirea, în mare parte nestrăbătută, se întrevede abia, veșnicia spre care, cu ochii mijiți, poeta purcede, deschizând o ușă ori închizând un geam: “S-a deschis o ușă, s-a deschis un geam, / Am plătit chirie pentru tot ce-aveam / Și-am lăsat în urmă vechiul meu album, / Cântecul luminii și un nor de fum…” (Printre amintiri).
Putem să ne luăm după urma amintirilor la nesfârșit?
Da.
Ele-ți conduc pașii pe marginea gândului uitat printre coperți de aer, de sticlă, de abur, de lumină. Sunt aici, neclintite: “De pe pagini roase ochii mei măsoară / Adâncimea verii ce-a rămas în noi, / Clipa înflorește ca o floare rară / Ascunzând lumina între mii de foi. // Aburul în care mâna mea se-mbracă / Peste golul vremii șerpuiește încă, / Îl privesc cm vine, îl privesc cm pleacă, / Încercând să scoată lacrima din stâncă” (Adâncimea verii). Chiar dacă știi că poate fi amăgitor, te iei după acest abur al amintirilor, îl pândești, îl aștepți, îl chemi pe nume, până el devine cuvânt. Toate acestea învăluite “În voalul sfânt al amintirii” (Acel ceva).
Te ajută dorul, veșnic însoțitor, oriunde te-ai duce: “Dacă mi-e dor, mi-e dor de nesfârșire, / De zborul spre tărâmul celălalt, / De simfonia inimilor-lire, / De-mbrățișarea gândului înalt...// Dacă mi-e dor, mi-e dor de-a ta iubire, / De sărutarea gândului tău pur, / De buzele ce-așteaptă izbăvire, / De ochii tăi de stele și azur... // Dacă mi-e dor, mi-e dor de-un miez de vară, / Ca de cuvântul încă nerostit, / Mi-e dor și nu mai știu a câta oară / În visul meu, în zori, ai poposit...” (Dacă mi-e dor). Și tot de dor este vorba și-n poezia: “Tainice chemări”: “Scrisorile n-au mai primit răspuns, / Pesemne n-au găsit destinatarul, / Păstrate-au fost într-un sertar ascuns / Când s-a făcut în ceruri inventarul. // Iar dorul greu, primit ca moștenire, / Pe care deseori l-am așternut pe foi, / A fost trimis spre mântuire / Ca primăvara să se-ntoarcă-n noi. // Cuvintele ce-au înflorit din ape / S-au adunat corolă peste zări; / Dar de mirajul clipelor să scape, / S-au risipit în tainice chemări”. Dorul poate fi și necunoscut, “Când ai trecut de vamă să uiți tot ce-ai știut”.
Dacă în volumele anterioare, predomina tăcerea, în acesta, gândul e prezent mereu, aproape în fiecare poezie, gândul singur sau însoțit de tăcere: “în temnița tăcerii un gând s-a încuiat”; “Răscumpărată-i calea de al tăcerii gând”; “Gândul se așterne lăcrimând în carte”; “Dar într-un colț de gând rănit”; “Tivesc cu fir de aur deșertul unui gând”; „Mi-am cenzurat și gândul și simțirea”; “Iar gândul ce fusese cenzurat / Mi-a ridicat iubirea la pătrat”;
Gândul poate fi înalt, pur, greu, îngândurat, (tăcerea-ngândurată), poate lua orice formă și poate avea cât de multe însușiri: gând vesel, trist, amar, singuratic, gând ce se destramă, etc.
În dorința de cunoaștere a lumii, autoarea taie: “Cărări, pe care luna de mult n-a mai pășit, / Îmi cheamă pașii iară spre miez de infinit, / Pe treptele pe care nici vântul n-a urcat, / Să regăsesc lumina din ochii celuilalt” (O altă oglindire).
Și tot despre călătorii, fie și în sine: “Azi voi călători clandestin, / Ca un vânt risipit peste zare, / Spre locul din care mai vin / Luminile verii polare. // Albastre fuioare de ceață / Din genele nopții tot cad / Și văd în fântâna de gheață / Cum viața din viață o scad. // În vatra cu clipe trăite, / Cărbunii-n tăcere s-au stins, / Dar astrele ies din orbite, / Căci rugul în cer s-a aprins. // Un abur o formă îmbracă / Și forma în el s-a pierdut, / Prin vămile clipei să treacă, / Să ceară un alt început. // Din spumele mării sculptate, / Trecând prin deșertul Sinai, / Luminile-n cer îngropate / Să-mi fie un far către Rai” (Far).
De asemenea, poeta se folosește de vis, ca material de construcție poetică: “Am ferecat și poarta dintre gânduri, / Și hornul casei cu pereții mov, / Iar geamurile le-am ascuns sub scânduri / Să nu mai văd durerile lui Iov. // Mă respira tăcerea-ngândurată, / O respiram și eu în cercul meu din vis, / Pesemne ne știam de altădată, / De când trăiam în mine ca proscris. // Și n-am văzut când raza mâinii tale / Mi-a desenat iar ochii pe oglindă, / Dar am simțit mireasma unei cale / Ce aștepta ca palma s-o cuprindă” (În cercul meu de vis). Și chiar a descoperit “Visul vremii”: “Mai cumpăr două vorbe, mai vând un pui de dor, / În iarmarocul vremii văd visele cm mor / Și plec să chem degrabă un doctor ori vreun vraci, / Dar nu-nțeleg, minune, tu ce încerci să faci? // Mi-ntinzi tăcut o mână, mă strângi la pieptul tău / Apoi îmi spui, iubite, că timpul nu-i călău / Și mă săruți pe frunte cu buzele de foc / Când mâna ta de vânturi mă prinde la mijloc. // Ca îngerul ce-și vede în ceruri începutul, / În ochii tăi de ape se-arată nenăscutul, / Dar tu privești în mine ca în oglinda ta / Să simt cm visul vremii se-ntoarce-n zeul Ra.”
Ca mulți alți autori, autoarea se întreabă, îndreptățit, “De unde vin poemele?”: “De unde vin poemele acum / Când peste tot e numai fum, / C-au ars pădurile de tei / Cu fluturii trimiși de zei? // A ars mocnit pădurea toată / Ca spițele legate-n roată / Și cuibul păsării albastre, / Și dorul nemuririi noastre. // Au ars și merii lui Adam / Plantați de Eva lângă geam / Și-albumul cu fotografii, / Și visul meu în care vii. // De unde vin poemele acum / Când am rămas statui de fum, / Când mâna mea tot scrie, scrie / Crezând că poate încă-i vie?”
O altă dimensiune dezvoltată de Maria Ieva – este Speranța, atât ca virtute teologală, cât și ca vis, ca nădejde a mântuirii, cu toate darurile sale. Aceasta reiese din poezia “Parfumul speranței”: “Îți scriu de-o veșnicie dar nu știu cine ești, / Ca pe-o minune vie în palma ta mă crești, / Îmi pui în ochi dorință, pe buze flori de jar / Și-apoi cu ușurință îmi dai o viață-n dar. // Ca murmurul luminii, desprins de pe arcus, / De unde cântă zorii, din palma ta căuș, / Primesc o nouă formă cu care să mă-mbrac, / Să simt cm se transformă sămânța în copac. // Să ies din prima vară când ceasul s-a oprit, / Când îngerul coboară din turla unui schit / Să îmi arate drumul ce duce către Tine, / Punând în crini parfumul speranțelor de mâine”.
Despre misiunea poetului, Maria Ieva dă mărturie în cuvinte care pot fi luate drept Crez poetic: “Să fii o coală albă sau poate o melodie, / Ori un parfum de roze adus din veșnicie, / Cu litere crestate pe stânca de la mal, / Să scrii despre iubirea ce s-a născut în graal. // Să scrii, să scrii, poete, aceasta ți-e menirea, / Vocala de lumină îți este moștenirea, / Mai poți să vindeci rana din valul ce se sparge, / Când vântul se-ntețește trecând peste catarge. // Să scrii pe foi de cer nu-i calea cea regală, / În pieptul tău coboară lumina ancestrală / Și simți durerea lumii de parcă-ar fi a ta,/ Dar tu zâmbești poete, nu scrii și despre ea...” (Vocala de lumină).
Cu o suavitate și ingenuitate care astăzi nu mai există, poeta vorbește despre dragoste: “O nouă zi se naște, iubite, pentru noi / Și verdele se urcă în toți copacii goi; / Pe lângă drumuri, iarba, de rouă sărutată, / Își descrețește fruntea ce-a stat îngândurată. // Un fluture albastru împarte raze-n flori, / Dar Cupidon trimite săgeata după zori / Și-o adiere blândă îmi umblă pe sub piele, / Înfiorând lumina din lacrimile mele. // Sub tălpile de apă cresc flori de păpădii, / Am înflorit cărarea pe care nu mai vii / Și luna se ascunde sub voalul de mireasă, / O nouă zi se naște sau face cale-ntoarsă?” (O nouă zi).
Fiecare poezie conține un fel de poveste. Fie tristă, fie exuberantă, fie pierdută în timp, pe care poeta o reînvie ca și când atunci s-ar fi născut. Iată altă poezie de dragoste: “ Tu m-ai născut, poete, din visurile tale / Și am venit spre tine cu lumile astrale, / Purtam un voal de stele pe umeri înfășat / Ca pruncul ce se naște, din om, fără păcat. // Ai vrut să fiu femeia cu suflet de copil, / Să nu trăiesc cu gândul că totu-i inutil / Și mi-ai sculptat privirea în raza cea mai pură / Ca viața mea să fie iubire și nu ură. // Am vrut să nu te doară, dar totuși, te-am durut / Când mâna ta de lacrimi privea către trecut / Și-n pieptul meu de apă suspinu-l înecam/ Să nu mai simt chemarea din ochii lui Adam. // Tu m-ai ascuns, iubite, în visurile tale / Și-am rătăcit în mine ca vântu-ntre petale, / Venit-a poate clipa în care să fiu eu / Și să privesc spre tine prin ochi de Dumnezeu” (Sub voalul de stele).
Dar poate, cea mai frumoasă mai frumoasă poezie de dragoste este aceasta: “Tu nu ești mugur, dar nici floare, / Ești roua clipei de candoare / În care cerul își adună / Toți heruvimii împreună. // Tu nu ești lacrimă, nici vânt, / Ești toate câte-au fost și sunt / Iar lângă tine e firesc / Să simt cm din iubire cresc. // Tu nu ești vis, dar vii mereu / Ca un parfum de curcubeu / Când plouă, plouă cu tăcere / În inima care te cere...” (Parfum de curcubeu).
Din panoplia trăsăturilor de caracter, poeta amintește generozitatea: “Eu sunt doar cel ce știe să ofere / Mireasma primăverilor de ieri” (Parfumul unei clipe).
Natura i-a furnizat întotdeauna motive de încântare și contemplație, transfigurate în pasteluri: “S-a scuturat glicina, salcâmii-s albi de floare / Și teiul se întoarce cu frunza după soare, / Bujorul din ogradă e tot îmbobocit, / Iar greierii visează un cântec nesfârșit. // Castanul de la poartă, cu florile spre cer, / Adună sub o pleoapă doar răstigniri de ger, / Doar rozele sfioase, ascunse între spini, / Privesc cm se coboară lumina Ta pe crini. // Și firele de iarbă, cu frunzele de vânt, / Privirile-și înalță să vadă unde sunt / Steluțele din socul ce-n zori s-a scuturat / Când macul alb din poartă stătea îngândurat...” (Îngândurare).
Și iată ce gânduri pentru viitor, o preocupă pe autoare: “Când vei veni să mă cumineci / Din tine să mă nasc cuvânt. // Pe fila macului albastru / Să scriu poemele iubirii / Și ca lumina unui astru / Să merg pe drumul nemuririi” (Drumul nemuririi).
Conștientă de condiția noastră de peregrini în această vale de lacrimi, autoarea spune la un moment dat: “Și am păstrat în podul palmei stângi / Sărutul cast al florilor de crini; / De mâna mea de vânturi o atingi, / Să-ți amintești că suntem peregrini” (Peregrini).
Ușoarele asonanțe poetice întâmplătoare sau voite, vin să sporească ideea și modalitatea de ei de expunere, neîmpietând eufonia poemului: stângi-atingi, buze-frunze, cărări-primăveri, umbre-timbre, poate-moarte, umple-simple, poți-porți, vecia-sosia, fruntea-luntrea, pleacă-matcă, etc. De fapt, prin aceste mici incidențe poetice, se sporește muzicalitatea poemelor și nici nu se modifică ritmul, măsura.
Un foarte duios poem dedicat mamei, este intitulat „În cântecul mamei”: “Sertarul cu visuri îl țin încuiat, / Pe colile albe e-un timp grațiat, / E liber să plece, e liber să stea, / Iubirea rămâne în inima mea. // Cuvintele vremii n-au formă, nici chip, / Dar valul tot spală un fir de nisip / Rămas din castelul în care odată / Trăise lumina ce n-a fost creată. // Talazuri de umbre în gând se revarsă, / În cântecul mamei o lună e arsă, / Iar sorii pe care în ochi i-am purtat / Se-ascund în sertarul ce-l țin încuiat” (În cântecul mamei).
Punctul forte, omniprezent, este lumina, în diferitele sale ipostaze, de care poeta este legată indisolubil: lumina ancestrală, lumina ce n-a fost creată, ploi de lumină, pagini de lumină, luminile verii polare, Luminile-n cer îngropate, “Lumina prinde formă din cupa unui mac”,“Dar eu rămân de-a pururi o lumină”, “Lumina ce se naște în suflet de femeie”, “Un înger de lumină și somnu-ți va veghea”,“Să îți zidești lumina în cratima uitării / Cum roua se zidește în valurile mării”, “Tu scrii să uiți de moarte cu un ecou târziu, / Dar îți ascunzi scrisoarea în al luminii pliu”, “Dimineața vine, blândă și senină, / Să zidească-n mine boabe de lumină”, “Și unde piatra crește o cruce-n miezul său, / Izvoarele luminii se prăbușesc în hău”, ș.a.
Multe elemente constitutive, termeni și nume proprii, ba chiar și categorii și dimensiuni sacre, își au originea în Biblie, sau aparțin spiritualității liturgice: Avraam și Sara, iconostasul, coruri îngerești, veșnicie, judecata de apoi, sfeșnic, edenul, Ararat, prescura, izvor de mir, crucea învierii, candelă aprinsă, schitul, “Crucea lui rămâne un semn de înviere”, iz de smirnă, un înger-mire, și altele.
Dar felul cm toate acestea se răsfrâng în viața de toate zilele, numai poeta știe: “Te visez, iubite, și mi-e dor de noi, / Încă bat în geamuri stropii calzi de ploi, / De o săptămână cerul parcă-i spart, / Pe sub pleoapa clipei ape se despart. // Plouă cu lumină, plouă cu tăceri, / Eu îți sriu și astăzi cm ți-am scris și ieri, / Graurii își spală penele în rouă, / Luna se îmbracă-n rochia cea nouă...// Toate stau de veghe, toate au un rost, / Pentru sărbătoare treci prin zi de post, / Dar de-o vreme postul este prelungit, / Așteptarea doare, tu n-ai mai venit. // Salcia în vale crengile-și apleacă, / Dorul veșniciei simt că nu mai pleacă, / Îl trimit departe chiar la Dumnezeu / Și văd la fereastră urma unui eu” (Te visez).
Sintagme originale: mâna mea de vânturi, doar te cufunzi în rugăciuni, drumul spre tine să-mi fie un crez, prezența absentă, “am degete de vânt”, și multe altele.
Versuri de o spiritualitate certă se întâlnesc frecvent: “Și eu fără mine nu știu cine sunt, / Durerea tăcerii nu pot s-o înfrunt, / Iar edenul care credeam că m-așteaptă / Rămâne în zare o linie dreaptă” (În zare); “Nu am trăit o viață, eu am trăit un vis / Și visul meu rămâne eternul paradis”; “Am coborât în mine ca într-un cuib de vulturi”; ș.a. Versurile acestei poete pătrund adânc și lucrează în cel care le aude, rezonând puternic. Este meritul autoarei că lasă urme în cugetul cititorului. De pildă acestea, pe lângă multe altele: “Mi-ai arătat că Dumnezeu e viu, / Dar nu-mi acordă nici un interviu / Dacă mereu răstălmăcesc / Cuvintele și nu mai îndrăznesc // Să cred ce nu pot să-nțeleg / Și dintre toate să aleg / Iubirea ca pe-un crez suprem / Chiar dacă viața nu-i poem” (Amânare). Și poate, cea mai importantă poezie este cea în care poeta vorbește cu Dumnezeu: “Azi noapte am vorbit cu Dumnezeu, / L-am întrebat dacă a fost ateu, / de a crezut...în cine și în ce / Când tot ce-a fost e tot ce e. // L-am întrebat de lună și de stele, / De ofurile mamei mele / Și aș fi vrut să-l mai întreb ceva, / Dar m-am temut că iarăși va pleca // Și am tăcut, m-am prefăcut că dorm, / Dar el știa că nu mai pot s-adorm, / Cu lacrima din pleoape m-a trezit / Când a născut din mine-un infinit...” (Azi-noapte).
Și până la urmă, truda poetei are un sens, să lase o urmă, un manuscris, o rază de lumină: “Tu scrii să uiți de tine, de mine și de lume, / Ceri mâna ta de vânturi un înger s-o îndrume, / La porțile veciei să lași un manuscris / În care doar iubirea renaște dintr-un vis...” (Cratima uitării). Și desigur, cea mai de preț poemă, o dăruiește iubitului: “Ți-am adus, iubite, ți-am adus la poartă / Foi din manuscrisul de la Marea Moartă, / Ți-am adus o cală și o crizantemă, / Vei găsi în ele ultima poemă. // Pe pervazul vremii, lângă păpădii / Decupez în grabă fluturi din hârtii / Și le pun steluțe verzi pe aripioare / Să găsești în tine raza mea de soare. // Ți-am adus, iubite, dorul meu celest, / Clipa care trece nu ne lasă rest, / În oglinzi concave-neacă amintirea, / Eu ți-am dat iubirea, tu ceri nemurirea...” (Dăruire).
Odihnitoare, relaxante, dar în același timp, solicitante, antrenante, poemele scrijelă celulele sufletești și tulbură inima. Ceea ce e cu adevărat remarcabil.
CEZARINA ADAMESCU, (3 Floral 2025)