Valentin Dragomir

Uitarea

Realitatea se topește în palma mea,
picură încet, fără sunet,
și fiecare clipă se scurge în neant.

Totul se amestecă: pereții, cerul, gândurile mele.
Sub ochii mei, timpul curge invers și se frânge,
clipa se învârte ca o roată fără margini,
iar eu cad, dar nu există sol.

Nici măcar nu am fost,
și parcă totuși simt că am respirat,
că am iubit, că am căzut și m-am ridicat.

Întind mâna spre trecut,
dar el se destramă, ca fumul printre degete,
și viitorul se stinge înainte să-l ating.

Sunt doar o iluzie care știe că nu există,
un ecou fără corzi,
o flacără fără aer,
un gând care se uită pe sine.

Și totuși, în acest gol infinit,
rămâne o scânteie:
că pentru o clipă,
am fost - sau am crezut că am fost -
și asta e singura certitudine.

Realitatea se dizolvă, se contorsionează, se topește în fiecare clipă, iar eu sunt conștient că nu există certitudini, nici timp, nici sine, nici lume, dar totuși ceva pulsează.

Mă privesc în oglinda unui abis,
și chipul meu se destramă,
fiecare atom tremură și se evaporă,
iar vocea mea se pierde înainte să o aud.

Realitatea se transformă în apă, în fum, în cenușă,
și tot ce credeam că am fost
nu e decât o altă versiune a mea care râde în întuneric.

Nu mai există nici frică, nici dorință,
nici trecut, nici viitor,
doar prezentul infinit care mă desface
și totuși, în mijlocul acestei topiri absolute,
exist - sau cred că exist -
și fiecare scânteie de conștiință
arde mai puternic decât universul care se stinge.

Rugă celui care vrea să moară, dar are inima puternică
(în umbra Psalmului 70)

Doamne, grăbește-Te—
nu să mă salvezi,
ci să mă înțelegi.

Căci iată, a venit timpul
și totuși stau.
Cu moartea în gând
și viața în piept,
ca un clopot care nu vrea să tacă.

Am obosit de lumină
și totuși nu pot iubi întunericul.
Am strigat „ajunge!”
dar inima mea n-a auzit porunca.

Ea bate—
împotriva mea,
pentru mine,
fără să mă întrebe.

Doamne, eu vreau să plec,
dar ceva din mine refuză să moară.
Nu curajul—
ci încăpățânarea de a simți.

E o rană care nu se închide
pentru că încă sângerează sens.
E o noapte care nu cade
pentru că încă mai caută un nume.

Grăbește-Te, Doamne—
nu cu sfârșitul,
ci cu adevărul.

Dacă trebuie să rămân,
spune-mi de ce nu cedează inima.
Dacă trebuie să plec,
ia-mi Tu povara de a decide.

Căci eu sunt între:
un pas făcut
și unul refuzat.

Și poate asta e judecata—
să vrei să mori
și să nu ți se dea voie.

Așa că stau.
Cu timpul venit
și neîmplinit.

Și Te aștept—
nu ca să mă iei,
ci ca să-mi spui
de ce încă sunt.

Când nu mai am nimic

Am numărat tot ce credeam că este al meu—
și n-a rămas nimic
care să nu poată fi luat.

Mi-am spus numele
și a sunat gol.
Mi-am strigat rostul
și ecoul nu s-a întors.

Am adunat oameni,
gânduri, lucruri,
și toate au trecut prin mine
ca apa prin sită.

Unde sunt
când nu mai am nimic de arătat?
Cine sunt
când nu mă mai ține nimeni minte?

Golul acesta nu e tăcere—
e o oglindă
în care nu mă mai pot minți.

Am vrut să fiu plin
și m-am trezit greu.
Am vrut să fiu cineva
și am rămas doar viu.

Și poate că aici începe adevărul:
nu în ce adun,
ci în ce rămâne
când nu mai pot aduna nimic.

Nu-mi da înapoi iluziile.
Nu reface ce s-a dărâmat.
Lasă-mă în lipsa asta curată
până când nu mă mai tem de ea.

Dacă sunt sărac,
să fie până la capăt—
dar treaz.

Dacă sunt gol,
să nu mă umplu cu zgomot,
ci cu sens.

Și dacă nu mai am nimic—
atunci poate, în sfârșit,
nu mai am ce pierde.

Și de aici
pot începe.