Sergiu Balaban

O poveste despre români pe care Italia a discutat-o câteva zile și apoi a uitat-o

Articol scris de Sergiu N Balaban.

Se spune că pe internet prinde mai ales cronica negativă. Tragediile, certurile, frustrările, scandalurile. Sau poveștile în care oamenii se regăsesc pentru că și ei trec prin aceleași greutăți. Algoritmul iubește nervii, revolta și supărarea.

Așa că m-am gândit să încerc exact opusul. Să vedem câți dintre voi aveți răbdare să faceți cu mine un exercițiu puțin diferit, să recapitulăm împreună o poveste pozitivă.

Una care, deși a făcut zgomot câteva zile, a trecut apoi aproape complet neobservată.

Ne întoarcem puțin în timp, la începutul pandemiei. La acele zile în care Europa se închidea încet-încet, granițele se blocau, iar oamenii începeau să se teamă să iasă din case. Era perioada în care la televiziuni număram obsesiv cazuri, iar cuvântul „lockdown” intrase brusc în vocabularul nostru zilnic.

Într-o dimineață, într-un ziar din Italia a apărut o știre care a stârnit un mic scandal. Un italian care deține o cramă în regiunea Bolzano trimisese un avion privat în România ca să își aducă muncitoarele care îi tăiau via de aproape 15 ani. Femeile plecaseră inițial cu microbuzul, așa cm făcuseră de atâtea ori în trecut, dar fuseseră întoarse de la graniță din cauza restricțiilor. Și atunci omul a făcut ceva ce a revoltat o parte din Italia: a trimis un avion privat după ele.

Pentru unii a fost o dovadă de aroganță, pentru alții o nedreptate. Pentru că în acele zile mii de italieni erau acasă, în șomaj tehnic sau blocați de restricții, iar ideea că un antreprenor italian aduce muncitori din România cu avionul privat părea pentru mulți o insultă.

Când am citit știrea în dimineața aceea, mi-am zis că povestea merită văzută dincolo de titluri. Așa că m-am urcat în mașină și am plecat spre Tramin, localitatea în care se afla crama. Drumul până acolo a fost ireal. Autostrăzile erau mult mai goale decât de obicei, parcările aproape pustii, iar liniștea specifică începutului pandemiei dădea senzația că lumea intrase într-o pauză ciudată. Când am ajuns la cramă, primul cu care am stat de vorbă a fost chiar proprietarul. Un om simplu, care părea sincer surprins de scandalul pe care îl stârnise decizia lui.

Mi-a vorbit minute în șir despre români. Despre cât de muncitori sunt. Despre cât de serioși sunt. Despre cum, în aproape douăzeci de ani, femeile acelea veniseră sezon de sezon și ajunseseră să cunoască fiecare rând de viță de vie ca pe propria palmă.

Între timp, toată regiunea își pusese mâinile în cap. Mulți italieni îl judecau pentru că, în timp ce ei stăteau acasă din cauza pandemiei, el aducea români din România. Și nu oricum, ci cu un avion privat.

Dar explicația lui era mult mai simplă decât scandalul. „În ultimii 10-15 ani”, mi-a spus, „niciun italian nu a vrut să facă munca asta.” Nu era o muncă romantică, era o muncă grea, fizică. Iar el nu avea nici curajul și nici răbdarea să înceapă de la zero cu oameni noi.

Pentru că româncele noastre nu erau doar niște muncitoare sezoniere. Erau oameni care știau exact ce trebuie făcut. Știau ritmul muncii. Știau via, știau fiecare etapă.

După aceea am stat de vorbă și cu ele, cu româncele care, fără să vrea, ajunseseră subiect de dezbatere într-o țară întreagă. Și țin minte că niciuna nu vorbea despre avionul privat, nu asta le impresiona. Vorbeau despre muncă, despre faptul că veneau acolo de ani de zile, despre familiile lor din România. Despre cum, într-un fel, via aceea devenise și via lor. Pentru ele nu era o poveste extraordinară, ci doar un nou sezon de muncă. Un sezon care, din cauza pandemiei, devenise puțin mai complicat. Și în timp ce vorbeam cu ele mi-am dat seama că dincolo de scandalul mediatic, povestea asta spune ceva foarte simplu despre românii din diaspora: că respectul adevărat se construiește în ani de muncă, nu în titluri de ziar. Și că, la un moment dat, cineva ajunge să spună ceva ce, pentru mine, a sunat ca una dintre cele mai frumoase forme de respect pe care le-am auzit în Italia: „Nu pot să-mi imaginez afacerea fără româncele mele.”

Am crezut mereu că asta a fost, de fapt, adevărata poveste din spatele scandalului, nu avionul, nu titlurile. Ci faptul că niște femei din România ajunseseră, după mai bine de zece ani de muncă, atât de importante pentru o cramă din Italia încât proprietarul ei a fost dispus să trimită un avion privat după ele.

Pentru că uneori respectul se construiește exact așa, în liniște, până când într-o zi cineva își dă seama că fără tine lucrurile nu mai funcționează la fel. Și poate că asta e una dintre cele mai frumoase povești despre românii din Italia pe care le-am dat la televizor. Doar că, fiind o poveste pozitivă... aproape nimeni nu și-o mai amintește.

Copiii din trenul care merge cu 300 km/h și copilul care am fost în trenurile din România

Mă întorc de la Torino la Milano cu un tren care merge cu aproape 300 la oră și în vagon avem câțiva copii gălăgioși de 14-15 ani care au fost să viziteze muzeul egiptean. Vorbesc tare, râd, își trimit poze, pentru ei e o zi normală.

Văd imaginea asta și îmi aduc aminte că la vârsta lor eu făceam 18 ore cu trenul ca să ajung la bunici, pe ruta București – Huși. Optsprezece ore care uneori însemnau stat în picioare pentru că nu mai erau locuri. Schimbam trenul la Crasna și urcam într-un personal cu două vagoane vechi, cu uși care nu se închideau bine. Iarna ningea înăuntru, vara aerul devenea greu, nu aveam telefon, nu aveam internet, nu aveam nimic care să scurteze drumul. Aveam doar răbdare și dor de bunici.

Astăzi ei fac excursii cu viteza cu care noi schimbam atunci locomotive.

Poate că și de aici începe povestea diasporei, că noi nu am plecat doar pentru un salariu mai bun. Am plecat dintr-un ritm care se târa, dintr-o normalitate a improvizației, dintr-o țară în care 18 ore pe drum erau ceva firesc. Am plecat căutând lucruri care funcționează fără să te rogi de ele. De multe ori am avut discuții în contradictoriu cu cei care mă citesc și de multe ori mi-am argumentat decizia de a nu mă mai întoarce în România. Pentru unii pare o alegere rece sau calculată. Nu e. E una trăită, iar pe lângă motivele deja cunoscute, mai adaug unul, poate mai simplu și mai sincer decât toate: vreau ca fiul meu să nu știe cm e să faci 18 ore în picioare ca să ajungi la bunici. În România, chiar dacă vagoanele sunt mai curate și ușile se închid, distanțele tot în ore pierdute se măsoară.

Când mă gândesc la fiul meu nu mă gândesc la comparații patriotice, confort sau orgolii, vreau să crească într-o lume în care excursia la muzeu e normalitate, în care trenul pleacă la timp, în care distanțele nu sunt o probă de rezistență.

Poate că generația mea a învățat răbdarea în trenuri care se târau, dar cei care decidem să ne creștem copiii aici, nu e pentru că am uitat de unde am plecat, ci pentru că știm exact cm arată drumul din spate. Am început vorbind despre trenuri așa că o să mențin ideea și vă las o metaforă sperând să o comentați: textul meu nu e despre o competiție între țări, ci despre o alegere de direcție. Fiecare își caută locul unde simte că drumul său va fi mai drept și mai scurt spre ce poate deveni.

Articol semnat Sergiu N Balaban.